fără toane

În primul rând, legat de concediul ăsta în Deltă trebuie să vă spun că n-am mai ajuns acolo, pentru că soții noștri (al meu mai puțin, abia acum prinde microbul) au hotărât în ultimul moment că pescuitul e cel mai important aspect al sejurului și cum peștele ne aștepta cu mic cu mare, am poposit marți spre seară în Insula Mare a Brăilei (care-i tot o Deltă, dar mai mică), mai exact la Blasova:

Cum zona e foarte frumoasă, dar umbra lipsește cu desăvârșire, am fost un pic dezamagită la început că nu avem și noi măcar un copac în jur, dar omul cât trăiește învață și ne-am gospodărit în așa fel încât n-am dus lipsă de umbra  deloc, aveam fiecare locușorul nostru unde în jurul prânzului ne tolăneam la răcoare și citeam, dormeam, așteptam peștele sau jucam cărti,  în funcție de vârstă și preferințe.

Am fost în total 14 oameni, 6 copii și opt adulți, și-am fi putut rămâne acolo în formula asta cel puțin zece- douăzeci de ani, până salcia plantată de noi ar fi ajuns copac cu drepturi depline  în locul acela.  Nu ne-a lipsit nimic și dacă ne-a lipsit ne-am descurcat imediat, mai ales că unul dintre copii, singurul băiat de altfel, era un fel de Mowgli care avea solutii pentru orice. La un moment dat ne-am plâns că nu avem o mătură săcurățăm un pic nisipul și Mowgli al nostru a aparut în mai puțin de 5 minute cu o mătura din stuf verde, gata legată și bună pentru ce aveam noi nevoie. Dar despre copilul ăsta, Andrei pe numele lui adevărat, aș vrea să scriu eu un post separat pentru că-i absolut special și merită.

Revenind la oile noastre, vă spuneam că aveam tot ce ne trebuia, mai puțin apa pentru spălat vase, legume, etc., dar pe care o puteam scoate de la o fântână aflată la cca 700 m de tabară. Ne duceam în fiecare zi de doua ori cu cinci-șase bidoane de 5-10 l, pe care le umpleam printr-o tehnică demnă de survivor, în sensul că fântâna nu avea găleată (de fapt avea, numai că prietenii noștri care au ajuns la fața locului marți dimineața au scăpat găleata în puț la prima lor incercare de a scoate apă 🙁 ), așa că a trebuit să improvizăm o tentativă de găleată dintr-un bidon tăiat cu o tabla de Mowgli, găurit cu sârmă și apoi legat de el un pietroi îmbrăcat și el în niște sârme găsite într-un gard… ideea e că ne-am descurcat, numai că operațiunea asta de a umple zilnic 5 bidoane mari cu o jumătate de bidon ne distra maxim.

Am gătit în fiecare zi și vă spun sincer că nimic nu se compară cu mâncarea la ceaun preparată în buza bălții. Daca nu mă credeți intrebați-i pe copii.

Peștele și-a făcut și el simțită prezența încă din prima zi, nu multi, vreo doi-trei ciortani la 24 de ore,  așa că la sfarșit am avut o pradă de 9 bucăți, pe care i-am împărțit frățeste după ce am fript pe grătar două -trei bucăți. 🙂

Pe cel mai mare, un ten alb de toată frumusețea, l-am prins în niște împrejurări foarte faine, adica atunci când în tabără erau numai fetele, copiii și Laurentiu, fratele meu, care nu-i așa mare tehnician în ale peștelui, dar știe, restul baietilor își luaseră picioarele la spinare și plecaseră în sat să bea o bere rece. Nu cred că părăsiseră ei tabăra de 5 minute ca a și început să cânte sistemul ăla care te anunță că s-a prins ceva în cârlig, iar Laur a ridicat cu grijă bațul în aer sub îndrumarea a 4 femei isterice care strigau: trage, nu-l lăsa, tragi prea tare, ia minciogul, ai grija să nu-l scapi, să-i sune cineva pe băieți,  Laure poți să-l scoți, aoleu cât e de mare. În timpul ăsta lui îi tremura bățul de tare ce trăgea peștele. I-am sunat repede pe ceilalti bărbați și le-am spus să vină imediat că nu cred că are cine-l scoate din apă că-i mare și ne doboară. 😀 Deși plecaseră de 5 minute, pescarii noștri au fost înapoi în mai puțin de 1 minut și cu grijă și pricepere, tenul a fost adus la mal, filmat, fotografiat și admirat, nu înainte însă ca el să reușească să ne rupă minciogul. Bineinteles că eu n-am nicio poză, așa că va trebui să mă credeți pe cuvânt până fac rost de filmul capturii.

De plimbat nu ne-am prea plimbat prin zonă, într-o singură zi am fost până la Turcoaia la vreo 8 km,unde era cel mai apropiat magazin de zona în care ne aflam și de unde am vrut sa luăm în primul rând faină pentru niște gogoși. Cum nimic nu se obține simplu în zona respectivă, am rămas preț de vreo oră pe malul celălalt al Dunarii, pentru că bac-ul cu care trecusem a luat o pauză mai lungă ( se dusese nenea care-l manevra la masă și siestă, nimeni nu știa dacă se mai întoarce), așa că după ce am așteptat cât am așteptat, am făcut o baie în Dunare și iar am așteptat, ne-am hotărât să trecem înapoi cu barca, una veche din care barcagiul scotea apa când noi l-am abordat. Ne-a dus pe malul celălalt fără probleme, acolo unde ne aștepta mașina pe care am avut măcar prezența de spirit să n-o mai trecem Dunărea la magazin. Dacă am fi trecut-o, ne-am fi petrecut jumătate de zi la Turcoaia și probabil ne-am fi întâlnit cu echipa #dinromania care a ajuns și ea tot în ziua aceea acolo. Nu că întâlnirea asta ar fi fost un lucru rău, nu, din contră, i-am fi invitat și pe ei la gogoși.

Gata cu vorba, vă mai arăt câteva poze cu tabăra noastră și cu ceva pește, rămâne să vă povestesc altă dată despre Lacul Sărat, unde am revenit anul ăsta dupa doi ani și am fost foarte plăcut impresionată de schimbări.