fără toane

Aș putea trăi fără nici-o problemă toată viața într-o climă ca cea de zilele astea. Să stai în curte și să nu-ți fie nici cald nici frig, să mergi pe stradă și vântul să-ți adie ușor prin plete, să asculți ploaia uneori (nu prea des), să iasă soarele și să-ți zâmbească doar din când în când, asta-i tot ce-mi pot dori în materie de vreme. Am avut mult de lucru zilele astea și parcă nu toate au mers cum aș fi vrut, dar vremii n-am ce să-i reproșez.  Ea a fost de partea noastră.

Asta a fost introducerea, ajung imediat și la cutie, urmează cuprinsul.

Vineri după amiază am fost la Cora să facem niște cumpăraturi de sfârșit de săptămânp. Printre altele, domnul Costea și-a cumparat și-un stick, card de memorie sau ceva (nu știu exact la ce le folosește, dar mereu îl văd că-și cumpără chestii din astea), o chestie mică de tot, dar ambalat într-o cutie mare, din aia cu blocaj pe care ți-l scoate cu măiestrie doamna de la casă.

Dupa ce-am dat o raită prin magazin, am ajuns la caserie și-a venit rândul minunatei cutii de a fi scanată și, nu-i asa, desfăcută. La scanat a mers șnur, mai greu la desfăcut, însă. S-a chinuit întâi doamna de la casa vreo trei minute. A întors pe toate părțile cutia, a răsucit-o, a încercat mai tare, mai încet, degeaba, dracia aia nu se potrivea acolo unde trebuia și nu voia să iasă. În cele din urmă  a renunțat și a început să facă semne unor domni din cei cu ecusoane de gât care se plimbă prin dreptul caselor. Din nefericire, acestia nu erau atenți la ea și, deși semnele pe care le facea duduia semanau cu cele ale unui naufragiat care vede trecând un vapor pe lângă insula lui, oamenii cu ecusoane n-au observat-o.

Domnul Costea, adica soțul din dotare,  n-a mai rezistat (trecuseră de acum vreo 5 minute) și s-a dus dumnealui în persoană să cheme pe cineva mai priceput și-a venit imediat cu un băiat finuț, drăguț, care, deși nu era treaba dumnealui să scoată piedica de la caseta (asta ne-a zis casiera), s-a oferit să ne ajute. Sau să o ajute. A luat cutia, s-a uitat atent la ea, a fixat-o în desfăcător și n-a reușit s-o desfacă. A incercat din nou, tot nimic, a întors-o invers, a agitat-o, s-a lăsat pe vine să vadă din alt unghi cum intră piedica aia în orificiul de desfacere. Nimic. Nada. Nothing. Zero. Cutia insista să rămână închisă. Omul a renunțat  și-a hotărât să cheme pe altcineva, vezi doamne, pe unul mai priceput.

Noi deja ne luasem gândul că ar mai fi cineva în stare să deschidă dracia aia, adică aproape renunțasem la ea,  când a apărut persoana. Un nene din ăla cu ceafa lată, ușor bronzat, cu o expresie de om scârbit de viață și de jobul pe care-l are. A trecut pe lângă noi flegmatic, a luat cu silă cutia din mâna domnului finuț și draguț care încercase mai mult de 10 minute să desfacă monstrul și, privind undeva înspre tavanul magazinului, a pus cutia pe desfăcător, iar aceasta, minune, s-a deschis. I-a înmânat-o cu aceiași față sictirită vânzătoarei, n-a scos niciun cuvânt, spre noi nici măcar nu s-a uitat, și-a plecat.

N-am mai rezistat și m-a pufnit râsul. Măi nene, un râs din ăla din care nu te poți opri. Adică ăștia doi care se uitau acum siderați după eroul nostru, casiera și omul cu ecuson, făcuseră tot ce era omenește posibil ca să deschidă cutia și nu reușiseră preț de zeci de minute (se poate să fi fost mai puține, dar când ești acolo așa par) și vine omul din neanderthal, și-o desface într-o miime de secundă.

Bine, până la urmă m-a atenționat soțul că se uita lumea din magazin ciudat la mine și m-am oprit din râs, dar chiar și așa, era de râs, frate.

Acum urmează încheierea: sper să nu plouă azi, dar nici să nu se încălzească prea tare! 🙂