Nimic nu mai contează.
Copilăria a fost, este și va fi cel mai frumos timp petrecut alături de părinți. E începutul istoriei fiecăruia dintre noi, e locul în care ne întoarcem cu gândul de fiecare dată când viața ne întreba “cine esti, de unde vii?”
Am adus vorba de părinți pentru că iYli mă îndeamnă să scriu despre aromele copilăriei mele, iar cele mai multe dintre ele sunt acelea cu care ne-au obișnuit de mici părinții. Ok, și bunicii. Fie că vorbim de boabe de struguri (da, numai boabe, asta primeam în serile târzii când nu puteam pune pleoapă peste pleoapă până ce mama nu se întorcea de la schimbul doi), fie că-i vorba doar de pâine tăvălită prin ou, prăjită în tigaie (nu de teflon, pe vremea aia nu știam ce-i aia) cu mult zahăr deasupra (ah, cât de nesănătos, ar zice mamele de azi), aromele astea există, ne sunt dragi și aducem vorba de copilărie de câte ori le reîntâlnim.
Am gasit cartea într-un geamantan în podul casei părintești din Brăila. Ăsta-i un semn sigur că am citit-o cândva și mare mi-a fost mirarea pe parcursul repetarii lecturii, când mi-am dat seama că povestea îmi e în egală măsură cunoscută și totuși sunt departe de a-i vedea continuarea mai departe de câteva pagini. Asta m-a făcut să o citesc aproape pe nerăsuflate și să afirm azi cu tărie că oricând în viitor voi putea vorbi despre Roșu si Negru ca despre o carte studiată în școală.