Month: May 2011

Familia ta îți citește blogul?

Ai mei nu, frate. Nici să-i pici cu ceară.

Pesemne că știu ei cum că eu scriu aici lucruri deja întâmplate majoritatea cu ei de față. Dar să zicem că eu îs excepția și voi scrieți bine și interesant, vouă vă citește familia blogul? Și dacă da, ce zice? Le place, nu? Că ăsta dor îl am și eu, să-mi spună ai mei că le-a plăcut. Sau nu, dar numai să spună ceva. Să mă certe că am scris ceva de bine despre un vecin, să mă prindă cu ocaua mică când vă povestesc că eu am făcut nu știu ce prăjitură și ea e de fapt făcută de mama soacra, să zică ceva.

Mai rău e că nici vecinii nu citesc. De unde să știe ei săracii că eu debitez aici prostii la adresa lor. Sinceră să fiu vecinul din stânga nici nu-mi doresc să citească vreodată ceva scris aici. El îmi va cere să pun parolă blogului. Nu, n-am scris nimic de rău despre el, dar chiar de bine de-ar fi fost, tot nu i-ar fi convenit. Pentru că e contros. Cuvantul ăsta nu-l căutați, nu cred că există.

Continue reading Familia ta îți citește blogul?

Spamul nostru cel de toate zilele

Aseară am văzut că am în spam nici mai mult nici mai puțin decât 690 de comentarii. Desigur, care mai de care erau mai drăguțe și mai demne de luat în seamă, gen  “You got some great ideas there. I did a search on the issue and learnt most peoples will agree with your blog.”

Partea proastă este că uneori îmi intră în spam și comentarii care n-ar merita să fie acolo, culminând uneori cu propriile mele comentarii, care prin nu știu ce gaură neagră a perfecțiunii tehnologice ajung în acel loc întunecat și hulit numit spam. Așa că nu puteam să șterg direct cele aproape 700 de spamuri fără a verifica dacă nu cumva am și vreun comentariu adevarat printre laudele deșarte lăsate de alde tăietor de frunză online.  Și-am luat la mână cele 35 de pagini pline. 🙁

Continue reading Spamul nostru cel de toate zilele

Stația Spațială 3D

Am fost ieri la Samsung IMAX în AFI Cotroceni și-am văzut documentarul Stația Spatială 3D, filmat în mare parte chiar, ați ghicit,  pe Stația Spațială Internațională.

Ideea mea despre Stația asta era că acolo e un fel de Titanic, mă rog cumva acoperit, și că e viață tată să trăiești ca într-un SF.  Îmi imaginam că sunt SPA-uri, parcuri și jocuri mecanice la tot pasul, că fiecare are o cameră luxoasă de hotel plină cu tot felul de gadget-uri, iar de când am auzit că se pot duce acolo și turiști, evident super-bogati, îmi închipuiam că-s și magazine pe Stație. 😀 Ce mai,  era în mintea mea ca un mic și cochet orășel. Făra poluare, desigur. Cu aer luat de pe Pamant, dar maxim de filtrat. Ok, știam cum arată pe dianafară, dar credeam că-i doar o carcasă care ascunde o lume minunată.

Ei bine, din toate astea un singur lucru e adevărat. Oamenii ăia, căci sunt oameni să știți, chiar trăiesc ca-ntr-un SF, doar că pentru ei SF-ul e realitate. O realitate deloc ușoară, pentru care se pregătesc ani buni pe Pământ și vorba unuia dintre ei atunci când i-a raspuns unui pusti care l-a  întebat prin radio ce a făcut ca să ajunga astronaut: “Am studiat foarte, foarte mult și conștiincios la școală și am înțeles că niciodată nu ne vom opri din învățat.” Citatul nu-i perfect, e așa cum l-am înțeles eu la primele ore ale dimineții și cum aș vrea să-l înțeleagă și fetele mele, pe care intenționez să le duc la filmul ăsta. De mai multe ori. Noi ca noi, dar orice copil trebuie să vadă asta cât e mic și mai are încă șansa să urmeze sfatul astronautului pe care tocmai vi l-am spus. Nu se știe unde-i următorul Gagarin.

Continue reading Stația Spațială 3D

Cum vă spuneam…

ne-am luat un coș de baschet pe care l-am montat pe unul din pereții casei. 😀

Deși locul e cam strâmt, activitatea asta cu aruncatul la coș după un dribling scurt sau chiar direct de la distanță, reușește să ne obosească destul de repede. Hmm, dar ce senzație mișto ai atunci când faci mișcare de plăcere și nici nu-ți dai seama când trece timpul. Până și fetele s-au experimentat un pic, mai ales că se trezesc direct cu gândul la minge și adorm cu gândul tot acolo. Urmează să ajungă lideri pe clasa lor. Asta-i provocarea.  😀

Pe cuvânt de pionier că asta-i cea mai tare investiție pe care am făcut-o în echipamente de petrecut timpul liber sau cum naiba se cheamă chestiile astea de gen.

Puma Social Party – super petrecere

Știți plajele alea aglomerate unde e mișto, dar n-ai loc să-ți pui cearceful, și dacă stai întins cu fața la soare ai toate șansele să te trezești cu nisip în gură venit direct din șlapii vecinului? Dar plajele alea și mai mișto unde nu are acces chiar toată lumea și îi cunoști pe majoritatea celor care joacă volei în apă sau pe uscat? Ei bine, în București aseară au fost două petreceri mari (au fost mai multe, dar să fim serioși..), ce spun eu mari, super-mari, giga-mari, terra- mari. Am plecat de acasă cu gândul să ajung la amândouă, dar n-a mai fost nevoie. 😀

Odată intrat în atmosfera  Puma Social Party (un fel de… plaja aia cu oameni mișto), nu-ți mai trebuia altă petrecere.


Continue reading Puma Social Party – super petrecere

Liceul Waldorf cu bune și rele

Nu trece o zi făra să mă gândesc și să-i mulțumesc Ioanei pentru că mi-a arătat, cam acum un an, cum se învață și cam care-i treaba cu sistemul Waldorf. E drept că pe vremea aia totul era doar teorie pentru noi, și pentru mine, și pentru ea, nu cunoșteam pe nimeni din interiorul liceului (în București exista un singur Liceu Waldorf cu clase de la I la XII), care să ne spună ce și cum.

Am impresia că informația asta a ajuns la mine exact la momentul potrivit, pentru că dacă aș fi dat fetele la Waldorf  încă din clasa I, probabil m-aș fi gândit toată viața cum ar fi fost ele dacă învățau la o școala normală. Ei bine, acum asta n-o să se întâmple pentru că patru ani Iulia și Sonia au învățat la tradițional și oricât de mult mi-a plăcut pe vremea mea școala tradițională, ea nu se potrivea nicicum fetelor mele.  Profesori care nu-și dau silința să predea mai nimic (nu neg ca există excepții, cei care le stiți bucurați-vă de ele, la noi n-au fost), tratarea tuturor elevilor ca un tot unitar, nu conta că unul înțelegea mai greu și altul mult mai repede, nu conta că majoritatea n-au știut să-și rezolve temele și nici părinții nu-i puteau ajuta acasă. Adevarul este că nu prea conta nimic. Ședințele se faceau doar pentru a ne cere bani pentru nu știu ce chestii noi, gen jaluzele la clasă.

Desigur, nici la Waldorf nu-i raiul pe pământ, dar când vezi toți profesorii preocupați de copiii, când vezi că singurul material didactic solicitat de la copii în anul ăsta a fost o furculiță pentru sceneta la engleză (pe care în ziua cu pricina fetele au uitat-o acasă 🙁 ) și două ouă înainte de Paște pentru a fi vopsite de copii,k când vezi că deși nu-s ași la matematică așteaptă orele cu mare plăcere, când primești o invitație scrisă de mâna lor prin care te anunță că miercurea viitoare au concert și ele vor cânta la mandolină,  parcă nu ți se mai par așa importante părțile rele.

Continue reading Liceul Waldorf cu bune și rele

Ei, acum ai bani! Ce mai aștepți?

Ok, haideți sa lămurim odată chestia asta, că e inadmisibil ca marea majoritate ( adica cca 80% din populația activă a României) să nu facă nimic. Oameni buni, 2% ăștia nu-i dați acum din buzunarul vostru ci, surpriză, i-ați dat deja. Tot ce trebuie să faceți acum e să completați o nenorocită de declarație.  Ei, banii din impozitul plătit de tine pe veniturile anului trecut, sunt acum bine mersi la bugetul de stat și ar putea rămâne acolo. Dar tu ai posibilitatea (mai ai la dispozitie 4 zile, campania se incheie pe 15 Mai) să-ți rupi 2 minute din timpul tău și să:

·         Descarci formularul 230 de pe www.salveazavieti.ro

·         îți treci numele și CNP, îl semnezi și

Continue reading Ei, acum ai bani! Ce mai aștepți?

I was born to win

De vreo șase luni ne chinuim să luăm pentru curte un coș de baschet.  Nu-i loc prea mult la noi, dar vrem să-l montăm pe unul din pereții exteriori ai casei și să încercam să ținem scorul învățându-i pe copii să arunce la coș. Se pare că în sfârșit am găsit ceva rezonabil și zilele astea vom da startul competițiilor de baschet la un singur coș (un fel de miuță) din curtea noastră. Abia aștept sa facem si noi ceva mai multă mișcare, poate nu tocmai într-o atmosferă ca asta, dar oricum…

La orele de sport de la școala fetelor, copiii joacă baschet uneori. Atunci, doi dintre cei mai buni copii din clasă la sportul ăsta ies în față și își aleg pe rând colegii, formând încet -încet două echipe. Pentru că fetele noastre n-au jucat niciodată până acum baschet și pentru că probabil n-au nici putenice inclinații native către sportul ăsta (deși ele își doresc să fie mai bune, să nimerească coșul ala, etc. ),  sunt alese invariabil ultimele să facă parte din echipele despre care vorbeam.

Ei bine, îmi place să cred că după o lună de antrenamente zilnice acasă (ah, să nu uit să-i spun soțului ca numai coșul nu e de ajuns, ne trebuie si minge 😀 ) performanțele lor se vor îmbunătății simțitor și nu vor mai fi cea mai slaba verigă din echipă.

Continue reading I was born to win

Până acum am devenit ceea ce sunt!

Dacă existența noastră s-ar cuantifica în jumătăți de zile, atunci ar trebui să trăim într-o viață cincizeci de milioane de  asemenea momente. Dacă ne-am aminti numai 1% din acestea și tot ar însemna că avem o memorie de elefant. Și totuși, atunci când ești întrebat care-i cel mai frumos/intens/emoționant moment din viața ta, te gândești la maxim 10 întâmplări. Da, întâmplări, pentru că asta au ajuns să însemne momentele memorabile din viețile noastre, întâmplări.

Parcă trec zilele pe lângă noi, parcă ne pierdem în amănunte, parcă tot așteptăm să se termine ceva ca să putem începe să trăim.

Când ești copil abia aștepți să termini școala ca mai apoi să poți arăta lumii întregi de ce ești în stare. Tragi tare, înveți mult, pierzi nopțile citind și speri că astfel vei ajunge cineva, părinții tăi vor fi mândri de tine și fetele frumoase vor roi în jurul tău. Nu ca acum când doar una, e drept, nu de lepădat, se ține scai de tine. Și timpul trece…

Continue reading Până acum am devenit ceea ce sunt!

Cheile, a văzut cineva cheile?

Faptele, așa cum le cunosc eu, s-au petrecut după cum urmează:
Mă duc într-o zi să iau fetele de la școală. Deși ies din curte majoritatea colegilor lor, ele întârzie să apară. Îl întreb pe unul din copiii dacă știe ce-i cu ele. Acesta, oarecum afectat, îmi spune că o fetiță, colega de bancă a Soniei, și-a piedut cheile, iar Iulia cu Sonia au rămas în clasă să o ajute să le caute. Zic să mă duc acolo, poate le ajut și eu.
Ma întâlnesc apoi pe scările școlii cu doamna dirigintă care mă asigură că au căutat absolut peste tot, prin bănci, prin materialele didactice, prin coșul de gunoi, pe holuri, pe la toaletă, pe sub dulapuri… și nu-s de găsit, dar ea e convinsa că vor apărea mâine. 🙂
Ajung în clasă și văd cum copila căreia îi dispăruseră cheile, plângea cu lacrimi de crocodil, înconjurată de câteva colege. Ți se rupe sufletul când vezi un copil plângând, așa că am încercat și eu s-o liniștesc, să-i spun că nu-i nicio tragedie, că se mai întâmpla lucruri din astea… În fine, după încă vreo jumătate de oră de căutări, un lucru era cert: fata avusese cheile la ea, nu părăsise deloc sala de clasă și totuși cheile dispăruseră. Parca intraseră în pământ.

Până la urmă toata lumea a plecat spre casă oarecum împăcata cu gândul că facuse tot ce se putea pentru a le găsi și cu speranța că mâine cheile vor apărea.
A doua zi, pe seară, îmi amintesc incidentul și o întreb pe Sonia:
– Ce a făcut Stefi, a găsit …?
N-am apucat să termin întrebarea că Sonia a sărit cu gura, entuziasmată:
– Da, mami. Și-a gasit cheile azi. Ce chestie!
Eu continui cu întrebarea:
– Unde erau, măi?
Sonia continuă cu răspunsul:
– Aaaa, la mine în ghiozdan. 😀