Faptele, așa cum le cunosc eu, s-au petrecut după cum urmează:
Mă duc într-o zi să iau fetele de la școală. Deși ies din curte majoritatea colegilor lor, ele întârzie să apară. Îl întreb pe unul din copiii dacă știe ce-i cu ele. Acesta, oarecum afectat, îmi spune că o fetiță, colega de bancă a Soniei, și-a piedut cheile, iar Iulia cu Sonia au rămas în clasă să o ajute să le caute. Zic să mă duc acolo, poate le ajut și eu.
Ma întâlnesc apoi pe scările școlii cu doamna dirigintă care mă asigură că au căutat absolut peste tot, prin bănci, prin materialele didactice, prin coșul de gunoi, pe holuri, pe la toaletă, pe sub dulapuri… și nu-s de găsit, dar ea e convinsa că vor apărea mâine. 🙂
Ajung în clasă și văd cum copila căreia îi dispăruseră cheile, plângea cu lacrimi de crocodil, înconjurată de câteva colege. Ți se rupe sufletul când vezi un copil plângând, așa că am încercat și eu s-o liniștesc, să-i spun că nu-i nicio tragedie, că se mai întâmpla lucruri din astea… În fine, după încă vreo jumătate de oră de căutări, un lucru era cert: fata avusese cheile la ea, nu părăsise deloc sala de clasă și totuși cheile dispăruseră. Parca intraseră în pământ.
Până la urmă toata lumea a plecat spre casă oarecum împăcata cu gândul că facuse tot ce se putea pentru a le găsi și cu speranța că mâine cheile vor apărea.
A doua zi, pe seară, îmi amintesc incidentul și o întreb pe Sonia:
– Ce a făcut Stefi, a găsit …?
N-am apucat să termin întrebarea că Sonia a sărit cu gura, entuziasmată:
– Da, mami. Și-a gasit cheile azi. Ce chestie!
Eu continui cu întrebarea:
– Unde erau, măi?
Sonia continuă cu răspunsul:
– Aaaa, la mine în ghiozdan. 😀
Da, se intampla…ideea e ca de multe ori uitam de ele si nu stim unde le punem. Eu am cautat cheile pe care le pusesem pe o cutie de laptop si fix acolo nu cautam…
@Sorin- lasa bre, cutia de laptop e cutia de laptop, dar cheile unei colege de clasa la tine in ghiozdan…
Chiar asa, ce cautau in ghizdanul Soniei?:))
Ah, si eu cand eram la scoala ma trezeam tot timpul cu manuale in doua exemplare si caiete care nu-s ale mele :D.
@Cafea-amara- Sonia e colega de bancă a fetitei respective. Mă gandesc ca le-a bagat singura din greseala, o fi crezut ca e ghiozdanul ei si le-a dat drumul inauntru. Eu asa zic. Sonia nu recunoaste, zice ca ea a cautat cu o zi inainte in ghiozadan si nu erau. Zice ca i le-a pus cineva intentionat, ca să facă o glumă proastă. Ma doare capul…
@Oana- hahaha, bun asa, bine ca nu erau lipsa. 🙂
Bine ca s-au gasit! Sotul imi povestea ca le-a pierdut intr-o iarna la fotbal, unde se oprise in drum de la scoala spre casa, si le-a gasit in acelasi parc, cand s-a topit zapada primavara! :))
@Anca- tare de tot! Eu credeam ca asta e un banc. 🙂
Eu tineam cheia legata de gat cu un siret cand eram mica 🙂 Era colierul cel mai de pret. Eram terifiata sa n-o pierd, o puneam pe sub haine si ii simteam atingerea rece din cand in cand, lucru care ma linistea, era acolo, in siguranta 🙂 Daca n-o simteam pentru o perioada, trebuia s-o ating ca sa ma asigur ca e la locul ei 🙂
@Cami – dap, exact asa faceam si eu. Bag seama ca am fost generatia cu cheia de gat. 🙂
cam toti au avut astfel de experiente 🙂 ba chiar odata mi-am cautat telefonul mobil si eream cu el in mana
@sibiu- aha, deci sunteti mai multi…poate faceti o fratie. 😀
eu mi-am botezat cainele sonia
@Corina- pai daca-i caine, tu i-ai pus nume de fata? Am avut și noi odată o cățea Corina, dar a murit. 🙂
Îţi recomand să te informezi asupra expresiei “lacrimi de crocodil”. Se pare că nu ai nici cea mai mică idee despre ce înseamnă. 🙂
@totme- o da, ai dreptate. M-am gandit strict la marimea lacrimilor de crocodil, nu si la motivul pentru care el le varsa. My mistake. 🙂