Sau nu. N-am de gând să vă mint azi, deși am făcut-o poate cu buna știință altă dată. Cu toții suntem mințiți zilnic cu ajutorul unor minciuni mai mari (gogonate) sau mai mici (minciunele) menite să ne facă viața mai ușoară. Așa cred autorii lor. De ce să-mi spui mie ca m-am îngrășat, când ai putea foarte bine să-mi lauzi noua bluză? Asta-i miciună prin omisiune. Cu alte cuvinte, și dacă taci, tot minți. Hmm… Oricum, e bine că ai mințit gândindu-te la adevăr.
Uneori ne-ar face rău adevărul (deși eu chiar aștept să-mi spună cineva că-s grasă, asta m-ar ambiționa și-aș reuși poate să dau jos vreo 5 kg), dar nu cred că aș fi în stare să-i spun unui prieten din prima că soția lui îl înșeală. Am dat special exemplul asta că-i știu foarte simțitori pe domni în cazurile astea. Unei femei aș ști cum să-i spun asta fără să o rănesc, unui bărbat nu. Cu mult curaj i-aș îmbrăca poate adevărul în multe foi de minciunele (cum că nu-i vina lui, bla, bla…)
A fost o vreme în viața mea când mințeam fără nici-un folos. Când mi-am dat seama de asta, m-am certat pe mine atât de tare încât o vreme (imi place să cred că vremea asta n-a trecut încă) n-am mai mințit deloc. Lucram la o firma care nu avea pe stot aproape niciun produs din ce avea in oferta. Daca ar fi existat pe vremea aia s-ar fi numit magazin online. 😀 E, ajunsesem eu la concluzia că dacă îi spun clientului că am pe stoc ce își dorea el, îl voi face eu apoi din vorbe, să aștepte o săptămână până să-i vină marfa. Și îl făceam, dar mă luase valul atât de tare în tăvălugul asta al minciunilor, că uneori aveam momente în care nu mai știam pe unde să scot cămașa și simțeam că dacă mai spun o singură minciună sunt pierdută, dar imediat ce ieșeam cu bine dintr-o situație, intram cu și mai mult curaj în altele două. Ce să zic, aveam atunci o memorie de elefant, țineam minte tot ce promiteam și n-am fost, după mintea mea, desigur, prinsă niciodată cu minciuna. Inventam motive de întârziere și scumpire a mărfii și o făceam atât de bine încât clientul era întotdeauna convins că a făcut o alegere bună.
Într-o zi a venit patronul firmei la mine (omul mă prețuia foarte tare, dar și-a dat seama că dacă continui așa afacerea lui prosperă și eu ca om ma cam pierd) și mi-a spus: Nina, încearcă azi să nu mai spui nicio minciună. M-am uitat la el ca la un nebun inițial, aveam o grămadă de telefoane de dat, de amânat chestii, de rezolvat unele vechi… Am luat propunerea lui ca pe o provocare și așa am făcut. Guess what, n-a murit nimeni. Și nici clienții n-au renunțat la comenzi așa cum credeam eu că vor face. Iar eu, eu seara în drum spre casă eram foarte, foarte mândră de mine, așa cum nu mai fusesem de mult timp. Nici măcar atunci când încasam comisioane grase din vânzările făcute. Am avut apoi o discuție cu șeful meu și el mi-a dat atunci niște sfaturi de business (nu cred că există expresia asta) care m-au ajutat foarte mult peste ani. Și n-am mai mințit. Culmea e că vânzările mi-au mai crescut, ceea ce mi-a dovedit, încă o dată dacă mai aveam nevoie, că minciunile nu aduc foloase pe termen lung.
Îmi place să cred că în perioada aia mincinosul din mine rămânea la serviciu. Nu știu dacă ajunsesem să-mi mint prietenii sau familia. Sper că n-am făcut-o.
Azi mă feresc cât pot de mult să mint. Bine, nu mă mai ajută nici memoria și probabil m-aș face de râs foarte des. 😀 Nu spun că nu fac complimente gratuite, nu spun că nu ocolesc uneori adevărul, dar nu mint. Pentru că am învățat pe pielea mea cum e să duci în spate un bulgăre mare de neadevăruri.
Ai grijă, e grav și să fii înconjurat de mincinoși. Ai să ajungi, fie să fii ca ei, fie la casa de nebuni. Sau ajungi filozof, pentru că, nu-i așa, există situații în care fiecare crede în adevărul lui.
Acum, tu cititorule pune-ți o întrebare: de câte ori ai mințit azi? Primul tău gând e o minciună, nu-i așa?
E prea de dimineata sa fi apucat deja sa mint. Sau cel putin sa imi dau seama de asta.
Dar da, mint. Mint destul pentru serviciu si mint si prin omisiune. Adica nici eu nu ti-as spune ca esti grasa, decat daca mi-ai fi foarte, foarte apropiata. Si nici atunci nu ti-as spune de cate ori te-as vedea :))
In rest imi plac esa cred ca nu mint. Dar o sa analizez problema cu mai multa atentie.
@Cami- revin-o diseara si raspunde atunci sincer la intrebare. Am citit undeva, cica si cand nu spunem nimic mintim.
Zici ca sunt grasa? :))
Cateodata o minciunica pusa unde trebuie, face mai bine decat un adevar. Si eu sunt nevoit sa mint unii clienti:)
Uită-te la filmul “Liar liar” sau, şi mai bine, la filmul “The invention of lying” să vezi cum ar fi viaţa noastră dacă chiar am spune adevărul mereu.
@Eddie- Nevoit e una, minciuna gratuita e alta. Stiam sigur ca vine marfa in 7 zile si eu le ziceam 3 zile. Apoi in alea 4 zile diferenta, inventam tot felul de chestii. Ma doare capul numai cand ma gandesc. 🙁
@R4dhu- hahah, mi-am amintit, am vazut liar liar si m-a ingrozit atunci. Am sa le caut si-am sa le vad din nou. Multumesc!
Si eu am avut o perioada in care daca nu minteam si in cea mai banala privinta nu eram fericita. Si perioada asta era legata, la fel ca si a ta, de un magazin si de stocurile sale :))))) Si, la fel ca tine, am taiat raul din radacina, ma temeam de ce as fi devenit daca as fi continuat.
In schimb cunosc o persoana fascinanta: minte si in somn! Si minte intr-un fel interesant: devormeaza adevarul si construieste adevarate telenovele imaginare pornind de la cel mai neinteresanta faza care i se intampla. Daca merge pe strada si gaseste o moneda, dupa aia povestea va varia in functie de efectul pe care vrea sa-l obtina: prietenilor le povesteste ca a gasit un prezervativ, mamei ii povesteste ca a gasit un portofel si i l-a dus inapoi batranicii care l-a pierdut, etc :))
@Moldoveanca- cred ca-i tare haioasa (pana la un punct) cunostinta ta. Spune-i sa-si faca blog. 😀
Apropos de mintit clientii, mi-ai adus aminte de un banc.
* Anunt: “angajam vanzatoare”.
Se prezinta o fatuca la interviu, patronul o ia si-o prelucreaza “fata draga, noi nu zicem NU la clienti, ii aburim, ii amanam”.
zis si facut, trece o luna, prinde fata manevra, intra un cetatean:
– manusi aveti?
V: pai, sigur… de care sa fie? de piele? tricotate?
– de piele, normale
V: albe, rosii, verzi?
– negre, normale.
V: le purtati la palton sau la jacheta?
– la palton, ca vine iarna
V: domnule eu va propun sa veniti maine cu paltonul, sa vedem ce se
asorteaza.
pleaca omul fericit ca-l bagase cineva in seama, cand sa iasa pe usa intra
val-vartej unul
hiper-furios c-un colac de buda intr-o mana si c-o placa de faianta in
cealalta:
– cucoana, uite asta-i capacul de la buda, asta-i nuanta la faianta, curu’
ti l-am aratat ieri
ACUMA-MI DAI HARTIE IGIENICA????
@MMA- hahaha, cred ca eu eram fata din banc, doar ca nu vindeam manusi. :))
Eu nu stiu sa mint. Daca incerc, imediat ma dau de gol, ori prin mimica fetei, ori prin tonul vocii, dar nu ma descurc nicicum :)).
[…] „A fost o vreme în viața mea când mințeam fără nici-un folos. Când mi-am dat seama de asta, m-am certat pe […]
Trebuie sa recunosc ca am trecut si eu printr-o perioada asemanatoare in care minteam pe toata lumea si inclusiv pe mine, asta dintr-un amor propriu teribil, fiindca-mi placea ca “merge treaba” atunci cand mai toti ma credeau. La cat de idiot eram in vremurile alea, eram capabil sa ma mandresc ca sunt in stare sa “fac” atata lume! Poti sa crezi? Toate astea au continuat pana ce am inceput sa inteleg cat de mult rau puteam sa fac tuturor, inclusiv mie.
Din clipa in care am incercat sa ma vindec de chestia asta, am inceput sa caut sa adun in jurul meu numai persoane capabile sa spuna lucrurilor pe nume, mergand pe premiza ca intotdeauna e de preferat un adevar dur, in stare sa ajute, decat o minciuna dulce menita mai tot timpul sa te afunde in… asa zisa dulce inconstienta in care ne zbatem, cu totii de cele mai multe ori.
M-am intors. Am constientizat o minciuna imediat dupa ce am rostit-o.
Am fost sa cumpar niste haine pt finutul p ecare il voi boteza peste o saptamana si apoi am trecut pe la mama sa i le arat si ei. Si cand m-a intrebat cat au costat, am spus un pret la jumatate decat cel real.
Pt ca ai mei au alta valoare pentru bani. Lor li se pare ca-i inacceptabil sa dai 200 lei pe o pereche de sandale, sau mai stiu eu. Si apoi extrapoleaza…si nu-i de bine, crede-ma.
Dupa ce am constientizat asta, am fost cu inima indoita. A doua oara nu stiu daca as minti din nou pe aceeasi tema. Inclin sa cred ca da…
Foarte tare bancul, MMA 🙂
@Oana- cunosc genul. Totusi, trebuie sa va fie tare greu… 😀
@Sorin- waw, cat de sincer ai fost. Multumesc!
@Cami- ai sa poti, dar eu nu te incurajez. 🙂