fără toane

Eram o tânără cu gânduri mari. Nu mă gândeam sub nicio formă la măritiș, aveam în cap să cutreier lumea, să-mi fac o cariera și să aleg, în cunoștință de cauză și fără a lua în calcul averea, un soț perfect. Voiam să devin o doamnă.

Cam asta erau gândurile mele pe la 20 de ani, când mi-a picat în mână “Portretul unei doamne” al lui Henry James. Mi-a plăcut titlul în mod deosebit , dar când am început s-o citesc și s-o descopăr pe Isabel, m-am identificat pur și simplu cu ea. Adică avea fix aceleași idealuri, nu nega dragostea, dar știa că nu-i atunci momentul, voia să cunoască lumea, avea visuri mărețe… M-am identificat, zic, până când ea a moștenit o parte din averea unchiului său. Știam cumva că mie nu mi se va întâmpla asta, dar n-am renunțat să o admir și să-i urmăresc povestea.

Apoi brusc, m-am desumflat (căci mă umflasem mult în pene pe măsura ce dădeam paginile) când am aflat ca dintre toți bărbații din lume ea l-a ales pe Osmond, un om “mic”, un prefăcut, un machiavelic,  care deși părea că se mulțumește cu puțin, era însetat de avere, putere și mai ales control.

  Am trecut a fortiori la a o găsi pe Isabel complet diferită de mine. Deși aveam doar 20 de ani știam că n-aș fi făcut niciodată greșeala să aleg un meschin sau chiar dacă aș fi făcut-o la primul semn care mi-ar fi dovedit adevărata față a celui de lângă mine aș fi luat măsuri.

Așa gândeam atunci, așa gândesc și acum, dar cartea asta m-a ajutat foarte mult pe mine ca femeie. Am înțeles că nu trebuie să dai cu piciorul dragostei și să speri la cai verzi pe pereți. Dragele mele, exista un fel de dragoste care te face sa simti ca totul e posibil. Când ai găsit-o, indiferent că ai 20 sau 45 de ani, păstreaz-o, sunt puțini cei cărora li se întâmplă asta de mai multe ori.