Month: March 2011

Concluzii experiment

Am încercat acum o săptămână să citesc și să comentez într-o singură zi 50 de bloguri  și-am reușit. Iată concluziile:

  • am citit (când spun citit nu mă refer la scanarea pe diagonală)  cam 100 de articole de pe bloguri, din păcate au fost și locuri pe unde autorii nu mai trecuseră de câteva luni.
  • am reușit să scriu în jur de 60 de comentarii. Pe la 56 le-am pierdut șirul , dar nu mă mai puteam opri.
  • au fost două bloguri unde chiar am revenit cu comentariile, iar de la unul din ele, adica  Daily Cotcodac , am câștigat cu ocazia asta un mani/pedi la Funky salon, unde am fost azi. Dap, am niște unghii de toată frumusețea. Mulțumesc!
  • 44% dintre blogurile comentate sunt la mine în blogroll, restul au oricând șansa să intre acolo.
  • raportul bloguri scrise fete, versus bloguri scrise de baieți a fost cam fifty- fifty. N-am avut nicio secunda intenția să fie așa.
  • 50% din comentarii au primit răspuns de la autorul articolului. Dintre aceștia 55% au fost băieți, deci mi-au răspuns din politețe. 😀
  • din cei 50% care n-au băgat în seamă comentariul pe blogul lor, 28% au comentat la articolul despre experiment și 2 dintre ei mi-au trimis mail de mulțumire. Ba, Anka mi-a oferit chiar cerceii pe care i-am admirat la ea pe blog. 😀
  • Traficul pe toane.ro în ziua cu pricina a crescut  cu 71%, iar vizitele cu 122%. Nu vă bucurati prea tare. 27% din creștere se datorează celor 4 RT de pe twitter. Trageți voi concluziile aici, că eu am înțeles ce era de înțeles. 😀
  • Cel mai bun reffer dintre bloggeri comentați a fost makavelis.

Continue reading Concluzii experiment

Despre mine II

Pentru că astăzi e ziua blogului, da, exact acum doi ani (mă gândeam că-s mai mulți) mă mutam pe domeniu propriu oferit, bineînțeles, de blogway prin intermediul Hotcity, m-am gândit că tre’ să vă mai spun câte ceva despre mine, în același stil. Așadar:

SUNT îndrăgostită de oameni. De oameni frumoși pe ambele fețe. Da, majoritatea oamenilor au cel puțin două fețe. Altfel, eu sunt la birou. 😀

AȘ VREA ca ziua să aibă 100 de ore, săptămâna 100 de zile, luna 100 de săptămâni, anul 100 de luni, iar noi dacă se poate să îmbătrânim și atunci, exact așa cum îmbătrânim acum într-un an. Asta am zis-o așa de ochii lumii, eu de fapt aș vrea să-mi schimb mobila de bucătarie până la Paște, dar e greu de crezut că asta se va întâmpla. 🙁

Continue reading Despre mine II

Atâta timp cât suntem oameni

Am urmărit și eu, ca întreaga omenire de altfel,  situațiile prin care trece Japonia zilele astea. Am început șocant, urmărind live vineri dimineață imagini în care uriașul val tsunami înghițea clădiri, șosele și mașini pline cu oameni care încercau cu disperare să scape fie și în ultimul moment, de catastrofă. Unii au reușit, altii nu. Dacă simpla vedere a imaginilor mi-a făcut foarte rău, mă gândeam cum o fi pentru oamenii ăia să trăiască pe viu semi-apocalipsa asta. Groaznic!

În zilele care au urmat am urmărit știrile, am citit câteva bloguri scrise de români din Japonia care n-au fost încă afectați, dar care sunt acolo aproape, am citit explicații ale specialiștilor despre felul în care afecteaza aerul exploziile care au loc în reactoarele nucleare și am văzut cum romanii nu-s de acord  să ajutăm Japoniei pe motiv că bogații lumi n-au nevoie de ajutor.

Oameni buni, Japonia poate are, poate nu are nevoie de ajutorul nostru, dar dacă noi ca oameni vedem ce se întâmplă acolo și rămânem pasivi, ne mirăm și atât, mai mult, avem impresia că suntem la adăpost de așa ceva, dați-mi voie să spun că atunci nu merităm să ne numim oameni. Să recunoști că nu-i poți ajuta e una, dar să spui că ar trebui să se ajute singuri (ceea ce-s sigură că ei oricum vor face) nu te face pe tine decât să-ți strigi în gura mare neomenia.

Continue reading Atâta timp cât suntem oameni

Am scăpat de emoții

Nu eu. Fetele. Mai exact Iulia. 

La Waldorf (școala unde învață fetele mele) lectura suplimentară e la fel de obligatorie ca și în orice altă școală tradițională. Numai că la tradițional nimeni nu te controlează sau nu se asigură că tu ai și citit cartea/romanul respectiv, cel puțin așa era pe vremea mea.

Metoda aleasă de doamna de română a fetelor mele este urmatoarea: a împărțit cartea de 415 pagini la 26 de copii, cărora le-au revenit de povestit cca. 16 pagini de fiecare. La oră se studiază normal lecțiile din programă, dar la sfârșitul acesteia un copil sau doi, în funcție de timpul rămas, povestește partea lui din roman, dupa care, colegii îi pun întrebări și mai adaugă câte ceva dacă găsesc de cuviință. De data asta a fost vorba de Kim al lui Rudyard Kipling.

Sonia a avut numarul 12 și și-a  spus povestirea acum o săptămână cu mare succes pentru că ei îi place mult să citească și povestește cu tot felul de detalii.  Iulia însă… Ei nu-i convine să citească la comandă. Iuliei dacă-i place cum începe o carte o citește, dacă nu, nu. Fie vorba între noi cam puține i-au plăcut până acum. 🙁  Să revenim. Pe lângă faptul că nu-i o cititoare înrăită, Iulia e și foarte emotivă când vine vorba să se adreseze unui grup. Sau era.

Continue reading Am scăpat de emoții

Primăvară cu necaz

Stăteam vineri în fața porții și soarele mă mângâia pe fața. La propriu. Nici nu știți cât mă bucur că a venit primăvara. Iarna asta am cam făcut frigul în birou, pentru că această încăpere n-a mai fost locuită până acum, așa că n-a fost nici încălzită. În plus are toți patru pereți afară și, ca și cum astea n-ar fi fost de ajuns, a avut până aproape de primavară geamul și ușa cu tocuri vechi de lemn care nu se închideau bine. 😀  Temperatura în birou n-a ajuns des la 16 grade în iarna asta, ca să nu mai spun că au fost și ceva infiltrații…de vis. Dar am rezistat ca o eroină (nici măcar n-am răcit) și uite că acum la început de primăvară am schimbat ușa și geamurile, acum aștept să se usuce pereții pentru a-i putea repara și sper ca la anu să nu mai am problemele astea. In weekend trebuie sa redecorăm camera mamei după ce acum două săptămâni am zugrăvit şi schimbat mobila la tata.

Cam astea erau gândurile mele în clipa în care am auzit un strigăt şi am aflat că tata, un norocos de om care ducea pe picioare o disecţie de aorta, a căzut (într-o încercare de a face ceva la care nici nu avea voie să se gândească, apăi s-o mai pună în practică 🙁  ) şi şi-a fracturat un os al copasei. Ceea ce în mod normal se operează la oamenii de vârsta lui, dar nu la el care are grave, dar grave, probleme cu inima. Nici n-am cuvinte să vă spun cât de supărată am fost. Acum m-am mai obişnuit cu gândul că va trebui să stea imobilizat vreo două luni iar apoi dacă va mai putea să meargă, o va face schiop şi cu piciorul uşor rotat. Of, Doamne, numai să meargă!

Aşa că dragii mei, am avut un sfârşit de săptămână şi un weekend de coşmar, dacă mă gândesc că după toate astea, am mai văzut şi live cum mătura valul ala uriaş maşini cu oameni care încercau să fugă din calea lui. Adică exact cum vezi în filme, se întâmpla acum în realitate în Japonia.

Continue reading Primăvară cu necaz

Experiment

Era o vreme în care, pe orice blog pe care îl citeam, lăsam şi-un comentariu. Nu neapărat că aveam eu ceva de spus în plus faţă de ce spusese deja autorul articolului ci pentru că ştiam cât de tare mă bucuram eu când cineva comenta la mine, şi-mi spuneam , hai mă să ştie şi omul ăsta că l-am citit că mi-a plăcut (sau nu) ce-a scris.  🙂

În ultima vreme, din cauza lipsei de timp, n-am mai comentat decât pe ici pe colo. Azi m-am hotărât să recuperez, vreau să citesc şi să comentez pe 50 de bloguri până la ora 23.59, iar în timpul ăsta să-mi fac şi treburile mele, inclusiv să merg la o şedinţă cu părinţii. 😀

Bineînţeles că mă bazez şi pe voi să-mi daţi sugestii de ce articole aş putea citi şi comenta azi. Voi adăuga aici, pe măsură ce se concretizează acţiunea, linkuri către toate comentariile lăsate.  Aşadar, START: Continue reading Experiment

Bradoşi sau mucenici olteneşti

Mama soacră s-a trezit azi dis de dimineaţă, a frământat coca, a lăsat-o la dospit, a modelat apoi din ea niste omuleţi de aluat şi i-a băgat la cuptor. Când au fost copţi, i-a scos şi i-a trecut printr-un sirop dulce, dulce, apoi cu o pensulă i-a uns cu miere peste tot, după care i-a tăvălit prin nucă. Aşa făcea mama ei pe vremuri în Oltenia.

Au ieşit super delicioşi şi va trebui să mă credeţi pe cuvânt, pentru că nu mai sunt. Au dispărut. Bine, noi avem acum burţile mult mai umflate, dar o dată în an sunt mucenicii. Mai rămane să bem paharele alea multe de vin şi gata cu ziua asta.  🙂

Continue reading Bradoşi sau mucenici olteneşti

Fondul de ten cu pensulă

Am povestit acum ceva timp aici cum am descoperit fondul de ten pe la 14 ani. Tot acolo mă plângeam că nu am pensulă pentru fondul de ten. O vreme am căutat prin magazinele de cosmetice, am ajuns apoi și-n farmacii, până când o prietenă mi-a făcut în sfârșit rost de una. Numai că știți cum e, îți dorești foarte tare un lucru, iar când ajungi să-l ai, se întâmplă să nu-l mai vrei sau și mai rău să nu-ți mai trebuiască. Pentru că acum fondul meu de ten arată așa:

Folosesc fondul ăsta de ten (varianta veche, bineînțeles) de vreo 4 ani. Am fost întotdeauna foarte mulțumită de el, n-am testat dacă rezista 24 de ore, eu de obicei îl port pe față doar vreo 10, dar își face treaba cum nu se poate mai bine, mai ales dacă nimerești nuanța potrivită. Pentru că ne place sau nu, să știi să-ți alegi nuanța fondului de ten conteaza 99%  la un machiaj reușit.  Câte fete nu vedem zilnic cu fața bronzată (vorba vine) și gâtul alb? Dap, prea multe.

Continue reading Fondul de ten cu pensulă

Femeile… tot femei

Pune două femei să construiască ceva împreună și nu vei obține nimic, pune aceleași două femei să strice ceva împreună  și vei obține același nimic. Treaba asta nu va mai fi valabilă daca ai la îndemână trei femei. Două vor fi ocupate cu cearta sau bârfa, dupa caz, și cea de-a treia, nefiind băgată în seamă de celeltate două va dori să se remarce și va face toată treaba. Cuvintele astea erau la mine-n draft, scrise cândva demult, le-am recitit azi și nu mi se par mai puțin adevărate, lăsând la o parte excepțiile, desigur.

Cum naiba le-am găsit eu chiar de ziua femeii, nu-mi explic, dar am zis că-i mai bine să vi le spun azi, când doamnele sunt oarecum mai zen (e 8 martie, primim flori, suntem felicitate…) și nu mă vor certa prea tare.  Pentru domni nu-mi fac griji, s-ar putea ca unii să mă contrazică (de complezență, clar) dar majoritatea vor fi de acord cu mine, femeile luate câte două în afară de bârfă sau ceartă nu-s în stare să lege nimic. Pentru că sunt invidioase, rele, mândre (da, cum să nu), pentru că fiecare dintre noi chiar dacă admite că cealaltă e mai frumoasă (de exemplu) își va spune în sinea ei (dar eu sunt mai deșteaptă). Dacă cealaltă e deșteaptă și frumoasă femeia care o va privi va spune (da, dar ea e singură, nu degeaba a părăsit-o ăla). Până și celor tinere le găsim defecte ( nu au minte, sunt ușuratice, ehe ce cuminți am fost noi) de parcă asta ar fi o virtute. 

Desigur, și viceversa e valabilă, tânăra se va uita la o babă aflată într-o mașină cum ea nici nu visează și va spune: Ce folos dacă-i deja bătrână?  Aș putea să dau și exemple concrete, aș putea să spun nume, dar voi oricum nu le cunoașteți și până la urmă sunt toate femei, aceleași femei pline de merite, profesoare, asistente sau bone, care se trezesc dimineața cu voi în gând, care vă pregătesc cămașa și micul dejun dintr-o suflare. Aceleași femei care vă îngrijesc copiii, care merg la slujbe la fel de solicitante ca și voi, dar care după serviciu fac cumpărăturile, ajung acasă și în loc de odihnă încep un nou serviciu, de data asta voluntar, pentru că așa suntem noi, femeile, iubim. Iubim familia mai mult decât orice. Nu concepem ca celor dragi nouă să nu le meargă bine și atât cât stă în puterea noastră  (știți că puterea noastra e mare, așa-i?) vom face imposibilul pentru voi. Bune și rele în același timp doar femeile pot fi.

Continue reading Femeile… tot femei

Am vrut să fiu…

LiaLia are chef de depănat amintiri  și plasează o leapșă care la ea a sunat foarte amuzant, așa că mă iertați dacă mie nu-mi iese. 🙂

“Ce vrei să te faci când vei fi mare, puișor?” era laitmotivul întâlnirilor cu mătușile și prietenii părinților. Răspundeam invariabil “milițiancă”. Aveam un spirit justițiar foarte dezvoltat, alimentat probabil de filmele chinezești , gen “ Biciul fermecat” sau “Sora 13”. Am ținut-o așa până l-am cunoscut pe adevăratul Garcea. Locuia la două blocuri de noi și avea un băiat în clasă cu mine. Copilul se amuza teribil pe spinarea tatălui și ne povestea tot felul de măscări în care era implicat bătrânul lui. Într-o zi ne-a spus că la o întrebare venită din partea copilului, de genul “Tată, Berlin este capitala Germaniei Federale sau Democrate?”, omul i-ar fi răspuns degajat: “Nu știu tată, că noi nu lucrăm cu nemții”. Respectul pentru tagma milițienească mi-a scăzut proporțional pe măsura ce tot aflam astfel de povești.

Colegul meu nici nu bănuia că din vina lui m-am reorientat pentru o vreme spre medicină. Apreciam maxim halatul alb de doctor, până într-o zi când am văzut la televizor un reportaj dintr-un abator și am văzut că și cei care tranșează porcii, tot halate albe poartă. Mi-a trecut repede și tare mă bucur că a fost așa, nu-mi place să văd oameni în suferință așa că am trecut mai departe.

Continue reading Am vrut să fiu…