fără toane

Stăm toate trei și ne încălzim în zgârcenia soarelui de iarna.  Avem după noi trei genți și așteptăm un microbuz din acela care te duce din oraș în satele din împrejurimi. Da, există.

Chiar înainte de a ne transforma cu totul în stane de piatră, apare și el, marele alb. Oprește în dreptul nostru și șoferul ne invită să urcăm și ne spune că biletele se plătesc mai târziu.

Urc fetele aproape pe sus, Sonia insistă să ducă ea geanta cea mai mare, așa că-s nevoită ca pe ea s-o ridic cu tot cu bagaj. Coridorul strâmt al mașinii nu ne permite prea multe manevre, așa că bag bagajul mare la picioarele noastre, sub a doua bancă (n-am ocupat prima bancă deși am fost primii călători, am zis că acolo stau pilele șoferului, sau dupa caz, niște babe), iar rucsacii îi pun sus, în locul special amenajat pentru bagaje de genul ăsta. Adica, mai mici. Sincer, așa am crezut.

Un sfert de oră până la plecare. Timpul trece greu, microbuzul se umple repede. Lume cunoscută, se salută toți între ei, se întreabă de sănătate, cu ce treburi la oraș, își gasesc loc,  își fixează bagajele care pe unde pot… Pe primele bănci, și de o parte, și de cealaltă s-au asezat niste cumetre cu multe bagaje. În dreptul nostru, adică pe banca a doua, tot așa, cunoștințe. Bineînțeles că toată lumea din microbuz a fost atentă să vadă unde mergem noi, că nu știau ei ce și cum. Sihleanu, zic când șoferul mă întrabă pâna unde vreau bilete. Un murmur de moment se iscă în toată mașina. Gata, au aflat, acum, s-au liniștit. Plecăm.

Mașina s-a întins la drum, lumea la vorbă. Cum zgomotul era destul de mare, oamenii se aplecau mult unii spre alții. Mai ales femeile din față. Se întindeau spre cele din dreapta și spre cele din spate, ce mai, coridorul era plin de mâini și capete care încercau sa se facă înțelese, care de către cei din spate, care de cei din față. Noi tăceam. La radio era ceva muzică. Nu era chip să aflu ce.

Pe la jumătatea drumului, când discuțiile erau mai în toi, când aflasem și noi că Didina lu’ Iordache s-a măritat fără s-o știe alde mă-sa, și Neculai Dragu nu mai trăieste, a murit înainte de sărbători de ofică că nevastă-sa nu mai vine din Italia, șoferul pune o frână mai bruscă pentru a evita o groapă văzuta în ultimul moment.

Trei capete de femei se feresc în ultimul moment, a patra n-a mai avut cum și și-a luat-o din plin. Rucsacul Iuliei, așezat de mine în plasa de bagaje, n-a mai suportat gălăgia și-a sărit de la locul lui, direct in capul unei băbuțe. Sărmana femeie! Noroc că era plin cu haine și relativ ușor. N-a recunoscut c-a durât-o. Numai că eu m-am făcut mică-mică și mi-am cerut scuze, cum am putut mai frumos. 🙁  La care doamna, o dulcică: “Lasă mamă, cum să mă supar, doar suntem între ai noștri”.

Numai că șoferul le-a luat tare: Bre, v-am zis de mii de ori să stați liniștite în scaunele voastre. Dacă era ceva de metal în geanta aia, nu-ți duceam io matale azi doar bagajele acasă?

Iulia se bagă în mine și  îmi zice șoptit, îngrozită: Mami, era sa omori o băbuță.

Restul drumul l-am petrecut în liniște. Da’ parcă n-a mai avut niciun farmec. 🙁