Month: January 2011

Telefonul mobil de la RDS a fost momeală

Am citit la Simona povestea cu amicul ei și RDS-ul și mi-am adus aminte că am o problemă legată de proaspeții nostri furnizori de internet, televiziune, telefonie fixă și mobilă, și anume tot RDS.

Acum o lună și ceva a venit la noi acasă un băiat tinerel și drăgut care ne-a propus să încheiem un contract reciproc avantajos prin care RDS-ul se angaja să ne dea lunar internet, televiziune și telefonie fixa, iar noi ne angajam că vom plăti la timp facturile. Până aici nimic nemaipomenit (nu că ar urma vreo dezvăluire extraordinară în continuare), numai că,  pentru minunatul contract semnat și parafat în perioada aia, RDS-ul dădea bonus clienților săi un telefon mobil cu convorbiri gratuite între el și fixul solicitat de noi.

Vă dați seama ce m-am bucurat că o să dau mobilul ăla fetelor la școală și vor putea suna oricând acasă pe fix, gratuit, excelent. Aproape că din tot contractul ăsta pe mine mă bucura cel mai tare bonusul, pentru că pe celelalte le aveam noi și până acum, numai că de la alți furnizori. Bun.

Continue reading Telefonul mobil de la RDS a fost momeală

Aș vrea…

Cum stăteam eu așa liniștită și savuram din plin ultimele zile de vacanță (da, am vacanță până pe 10 ianuarie, pentru că așa vreau eu 😀 ),  se găsește dojo să mă pună la muncă și mă lovește fix în moalele capului cu o leapșă grea. Anul ăsta chiar nu aveam de gând să-mi fac planuri legate de blogul ăsta, pentru că mă știți, sunt bună la planuri, dar am mari probleme în a mă ține de ele.

Am spus întotdeauna că am făcut blogul ăsta pentru că uit repede și vreau să găsesc aici peste ani părți din viața mea de care cu siguranță nu mi-aș fi adus aminte peste ani. Asta  mă motivează și azi să scriu, dar treburile s-au mai schimbat un pic între timp. Acum o să credeți că urmează placa aia cu: “de când am început blogul am cunoscut oameni noi și frumoși, văd altfel lucrurile din jurul meu și viața în general, bla, bla, bla…” .  Ei bine n-am s-o spun  , dar asta nu înseamnă că nu-i perfect adevarată.   😀

Înainte de a-mi dori ceva pentru 2011, am aruncat o privire în spate să văd cam ce s-a strâns aici în cei 2 ani și 5 luni de blogging: Continue reading Aș vrea…

Femeia și machiajul

Am crescut în casă cu un creion verde pentru conturat ochii. Nu cred că-l cumpărase cineva din familie, pentru că mama nu se machia deloc. Cred mi degrabă că-l primise cadou. Acest creion vede a fost toată educația mea în materie de machiaj până pe la 14 ani când într-o vacanță de vară petrecută la bunici (ah, ce vremuri), o verișoară mi-a dat cea mai bună veste pe care aveam să o primesc vreodată legată de make-up: exista o pastă (am aflat că-i zice “fond de ten” 😀 )  care îți colorează fața uniform. A fost pentru mine o chestie extraordinară, mai mult teoretică, pentru că deși am atins atunci minunata pastă, mai mult de a o întinde pe pielea de pe mână, n-am avut curaj. Nici atunci, nici în anul care a urmat, nici…

Primul produs de machiaj pe care l-am cumpărat a fost un rimel. Nu vreți să știți, era solid, într-o carcasă pătrată de plastic, nu știu de ce, dar am impresia că sunt singura femeie din lume care a folosit vreodată așa ceva . Puneam pe el o picătură de apă și cu peria care se găsea în carcasă încercam să-mi dau pe gene. Bineînțeles că mi se părea că-s  maxim de frumoasă. 😀

A urmat apoi un ruj roz sidefat care mi se părea că se potrivește excelent cu ochii mei verzi- albăstrui.  Eram la liceu și eram tot în perioada asta a rimelului solid. Da, m-a ținut aproape doi ani. La faptul că putea fi expirat, m-am gândit încă din momentul în care am văzut că e solid. Adica din prima, așa că nu mai conta cât îl păstram.

Continue reading Femeia și machiajul

Din nou la școală

De ieri a început iar școala iar fetele s-au pregatit de plecare așa cum au putut, pentru că noi am fost ocupați cu bunicul lor care tocmai în timpul acela se întorcea acasă, după un stagiu de 15 zile la spital. 🙁

Încă de dimineață stabilisem cu ele să se pregătească singure pentru revederea cu colegii, iar în schimb eu le-am promis că le duc cu mijloacele de transport în comun la școală. 😀  Nu întrebați, nu gumesc, asta-i dorința lor, e o poveste lungă și veche, iar replica Soniei cu “Orice copil are dreptul de a merge pe jos la școală“, este deja celebră.

Am zis ca măcar în prima zi de școală să le fac pe plac și-am plecat cu două mândre după mine spre stația de autobuz, care a venit extrem de rapid și am ajuns neașteptat de repede în stația de tramvai.  Aici am așteptat un pic și am avut astfel timp să le inspectez pe fete. Iulia era bine îmbracată, adică gros, avea părul pieptănat pe sub căciulă și dinții curați, Sonia însă, deși la fel de bine îmbrăcată…

Continue reading Din nou la școală

Scaunul

Nu, nu ăla la care vă gândiți voi, măi glumeților. 😀

Vorbesc de scaunul ăla directorial sau cum îi zice, pe care l-am cumpărat acum vreo șase ani cu 200 ei  la promotie de la Metro și care ajunsese într-un hal fără de hal. Sigur ați trecut și voi prin faza asta sau dacă n-ați trecut, nu râdeți, că urmează. Ia gândește-te, cât o să te mai țină scaunul pe care stai?

Aveam care va să zică un scaun negru și jerpelit, sub care se strângea mereu burete. Da exact, se rupsese pielea și prin ruptură curgea buretele. Jale mare. N-am avut încotro și a trebuit să luăm o hotărâre chiar în prima zi a anului 2011,  în ceea ce-l privește. Aveam de ales între a-l arunca la gunoi și a cheltui bani pe unul nou în chiar primele zile din an, când se spune că trebuie să fii foarte cumpătat, pe  de o parte si de a cumpăra un metru de material (25 lei) și a-l reface, retapița, renova, pana mea, nu știu exact cum se spune, pe cel vechi, pe de altă parte. Bun.

Am ales în unanimitate a doua variantă, unanimitatea e formată doar din mine, că Sorin ar fi vrut un scaun nou, dar mă rog, tot el a ieșit mai câștigat dupa toată tărășenia, va spun la urmă de ce. 

Continue reading Scaunul

Cum reintrăm în ritm?

Leneveală mai mare ca zilele astea n-am trăit de mult. Dormit câte 10-11 ore/ noapte (nu ştiu dacă e corect spus, 5 din orele alea fac parte clar din categoria “zi”), vizionări de filme, plimbări, primit prieteni în vizită şi iar dormit, citit, ca să nu mai zic mâncat, că numai când aud cuvântul ăsta mă ia cu dureri de burtă.  😀

Bineînţeles că în tot acest timp am pierdut complet noţiunea zilelor. Nu mai ştiam dacă-i luni, miercuri sau joi, după cum nu mai ştiam nici că-i pranz seară sau dimineaţă.  Noroc cu  noaptea de vineri spre sâmbăta ca a venit cu Anul Nou cu un imens foc de artificii şi ne-a mai scos un pic din amorţeală.

Cum-necum uite că după încă trei zile, azi e marţi şi eu mă trezesc în continuare la 11 (don’t ask).  Deh, faptul că eşti propriul tău şef are şi ceva avantaje. Reîncepi munca fix când vrei tu sau, mă rog, când nu-ţi mai poţi amâna clienţii, dar asta-i altă poveste.

Continue reading Cum reintrăm în ritm?

Să mă achit de-o datorie

Știți că urma să prepare  și Iulia ceva, da?

În penultima zi a anului pe care tocmai l-am încheiat, și care în paranteză fie spus, n-a fost tocmai rău pentru mine, copilul Iulia și-a ținut promisiunea și ne-a pregătit și ea un desert. A făcut-o însă în cu totul altă manieră decât Sonia, adică a apărut în bucătărie și a zis: “Lăsați-mă și pe mine să fac un desert!”  I-am cerut să-mi arate rețeta, să văd ce-a ales ea cu privirea limpede mi-a spus senină: “Nu-mi trebuie rețetă, eu fac clătite.”  😀

Bineînțeles că până la urmă a apărut și rețeta, care era cu totul altfel decât fac eu clătitele în mod obișnuit, copilul a găsit-o pe net și s-a decis că pe aia o face.  A pregătit o compoziție pentru 10 clătite și s-a apucat de treabă. A trebuit doar să i le întorc eu, căci altfel cred că de revelion zugrăveam bucătăria. 😀 În rest, ea a ales umplutura, ea le-a aranjat cum a găsit de cuviință pe farfurii și ne-a invitat la masă. Au fost, desigur, delicioase: Continue reading Să mă achit de-o datorie