Joia dimineața vine doamna de germană. În timp ce ea le învață pe fete limba lui Goethe, eu îmi încep programul de lucru, așa că pentru a avea totul pregătit pun într-un plic onorariul pentru profesoară și mi-l bag în buzunar. Plicul zic. Timp de aproape trei ore mă plimb pe unde am treabă cu el în buzunar, fără niciun incident până joia trecută, când la un moment dat pun mâna să văd dacă am plicul la locul lui (în buzunarul de la spate al pantalonilor) și îmi dau seama că lipseste. Say what? Caut din nou. Nimic. Și-n celălalt. Nimic. Mă uit pe jos, pe birou, printre hârtii. Nimic. Cobor în atelier. Întreb de plic. Nimeni n-a văzut nimic. Caut prin curte. Plicul alb, zapada albă, nimic.
Mă liniștesc un pic și refac traseul pe care l-am făcut în cele două ore care trecuseră de când băgasem plicul în buzunar. Căutasem peste tot, chiar și în baie. Plicul nu era și pace.
Mă resemnez, mă duc și pregătesc alt plic. Ați ghicit, nu-l mai bag în buzunar.
Se anută două zile (chiar trei dacă sărim peste duminică) pline, pline. De muncă. Fizică. În ultimul timp e nevoie ca și oamenii de la birouri să-și dezbrace haina de fiță să-și lase aerele în agendă și să intre-n atelier. Să ajute. Și munca lui va fi recompensată înzecit. Nu prin bani, nu vă gândiți. Așa că voi avea un sfârșit de săptămână greu și prelungit, avem de terminat ceva si nu știu cum se face că în ultimul timp tot în weekend tre să fie gata comenzile. 🙁