Month: January 2011

Poveste de cartier

Când nu am timp de scris aproape că-s bolnavă.  Nu pot să stau fără să scriu. Prostii, tâmpenii, lucruri banale de pe lângă casă sau din contră, lucruri importante (e drept că rar de tot), din alte lumi, închipuite sau din contra, adevărate absolut.

Alteori însă scriu fără să scriu. În capul meu. Propoziții întâi, apoi fraze, pasaje întregi, ba uneori închei capitole.  Apoi invariabil adorm și visez. Cu totul altceva. Dacă dimineața îmi amintesc subiectul scris  seara în gând e bine, dacă nu, nu-i nimic. Facem să înceapă altă poveste…

Dacă în weekend aș fi avut timp de scris, v-aș fi spus o poveste adevărată. Cu oameni din cartier. Oameni cum credeam că nu există. Nu le-aș fi dat numele ca să nu fie bârfă pe de-antregul. 🙁 Și v-aș fi povestit că oamenii ăștia, mai întâi ea:

Continue reading Poveste de cartier

Plicul cu bani

Joia dimineața vine doamna de germană. În timp ce ea le învață pe fete limba lui Goethe, eu îmi încep programul de lucru, așa că pentru a avea totul pregătit pun într-un plic onorariul pentru profesoară și mi-l bag în buzunar. Plicul zic. Timp de aproape trei ore mă plimb pe unde am treabă cu el în buzunar, fără  niciun incident până joia trecută, când la un moment dat pun mâna să văd dacă am plicul la locul lui (în buzunarul de la spate al pantalonilor) și îmi dau seama că lipseste. Say what? Caut din nou. Nimic. Și-n celălalt. Nimic. Mă uit pe jos, pe birou, printre hârtii. Nimic. Cobor în atelier. Întreb de plic. Nimeni n-a văzut nimic. Caut prin curte. Plicul alb, zapada albă, nimic.  

Mă liniștesc un pic și refac traseul pe care l-am făcut în cele două ore care trecuseră de când băgasem plicul în buzunar. Căutasem peste tot, chiar și în baie. Plicul nu era și pace.

Mă resemnez, mă duc și pregătesc alt plic. Ați ghicit, nu-l mai bag în buzunar.

Continue reading Plicul cu bani

Scurte la sfârșit de săptămână

Se anută două zile (chiar trei dacă sărim peste duminică) pline, pline. De muncă. Fizică. În ultimul timp e nevoie ca și oamenii de la birouri să-și dezbrace haina de fiță să-și lase aerele în agendă și să intre-n atelier. Să ajute. Și munca lui va fi recompensată înzecit. Nu prin bani, nu vă gândiți. Așa că voi avea un sfârșit de săptămână greu și prelungit, avem de terminat ceva si nu știu cum se face că în ultimul timp tot în weekend tre să fie gata comenzile. 🙁
Fetele sunt de azi în vacanță (ar fi trebuit sa intre de luni, o săptamană),  adică cu o zi mai devreme  pentru că-i curățenie generală în școală, ceva cu dezinfectat, uatevăr. Ideea e că au o temă mișto de făcut în vacanța asta pentru limba română și azi le-am întrebat când se apucă de ea. Mi-au răspuns în cor: În vacanță. Eu: Păi, nu sunteți în vacanță? Ele: Nop, de luni începe vacanța, azi avem doar zi liberă. 😀
Aș scrie eu mai multe, dar mă cheamă datoria. 😉

Operațiunea faxul Conțești

Uneori, când crezi că nu se întâmplă nimic, intervine ceva.

De două zile n-am cartușe în multifuncționala din birou. Din cauza crizei, am atât de mult de lucru că n-am avut timp să-mi umplu cartușele. Așa că printez ce-mi trebuie la imprimata din casa, și fac pentru fiecare foaie un traseu de 30 m dus intors. O plăcere. 

Ieri, în timp ce  mă împărțeam în mai multe ca să termin tot ce aveam de făcut, a venit la mine o vecină bătrână care avea de trimis un fax la Primaria din Conțești. Avea numarul. Voia să trimită buletine, certificate de naștere, chitanțe, adică nimic care ar fi mers băgat direct în fax. Trebuia să le fac copii.  La toate.

V-am spus că nu aveam cartușe, iar scula din casa e doar imprimantă, nu știe copiere. Și dă-i și scanează-i actele, apoi dă-le print la distanță. Nimic mai simplu, numai că paginile refuzau să se printeze. Știți situațiile alea în care te grăbești de nu mai poți și nimic nu-ți iese? E, cam asta era. Până la urmă am share-uit documentele scanate și le-am tipărit de la alt calculator ( da, televizoare și computere avem să ne punem și-n cap).

Continue reading Operațiunea faxul Conțești

Un lucru pe care l-aș fi făcut… (II)

Aveți aici prima parte

Cătălina era acum o doamnă rafinată, elegantă, stilată, știți voi, cuvinte d-astea.

Mă veți întreba cum am recunoscut-o. Simplu. N-am recunoscut-o. A venit ea la mine  în timp ce hostesa îi căuta o masă la nefumători. 🙂  Deci, a venit direct la mine (știu că am început propoziția cu deci, depășiți momentul și fiți atenți) și mi-a spus cu un zâmbet larg pe față care lăsa să se vadă o dantură perfectă: “Nina, nu!?”  Pentru un moment eu m-am crezut un star și-am zis că-i vreun fan care mă știe de pe blog. 😀 Apoi mi-am dat seama că-s slabe șanse să ai perle la gât și să citești bloguri, așa că am încercat să-mi dau seama de unde mă știe. Și în timp ce dădeam ca tuta din cap, iar neuronul meu era la maximă încordare, îmi spune ea: “Sunt Cătălina, colega ta de bancă din generală. Mă mai știi?”

Am gandit: “Oh, my fucking God!” și am zis: “Cătălina, tu ești? Cum m-ai recunoscut?” ( aici iar am crezut că-mi spune c-a văzut poze cu mine pe facebook, dar ea nu.) Zice: “Ești neschimbată.” (și mă îmbrățisează din tot sufletul). Eu ce să-i zic? Că  arată demențial, că s-a schimbat enorm,dar a rămas aceeași? Ziceai că-s tâmpă. Mă uitam ca vițelu’ la poarta nouă. Noroc că ea, femeie dezghețată, mi-a făcut cunoștință cu cei mici și m-a întrebat de-ai mei. De fapt m-a întrebat ce-am mai făcut, ce-am terminat, dacă am copii și dacă stau în București sau sunt doar în trecere. Toate deodată voia să le afle. Am stat de vorba puțin, 10 minute. Ea era cu un grup mai mare și a trebuit să plece, dar am făcut schimb de numere de telefon. Abia aștept să mă întâlnesc cu ea. A zis că stă în România și toată luna februarie. Da exact, locuiește cu familia la Londra. Practică avocatura studiată aici.

Continue reading Un lucru pe care l-aș fi făcut… (II)

Un lucru pe care l-aș fi făcut …

…dacă aș fi fost băiat. Uite așa, mi-a venit să mă închipui băiat.

Probabil că multe le-aș fi făcut altfel, aș fi ales și eu o fată, că fetele-s frumoase, nu ca băieții, aș fi făcut o școală mai de creier odihnit… Cine știe!? Cert e că altfel ar fi stat lucrurile în viața mea și nu neapărat mai bine, ci doar altfel.

Ideea asta cu băiatul mi-a venit când m-am reîntâlnit cu  Cătălina. Cu fata asta eu am fost colegă din clasa întâi până în a patra și mă leagă de ea multe amintiri. Pe vremea aia tipa era deșteaptă foc, de fapt cred că era cea mai deșteaptă din clasa noastră de pitici, dar era și urâțică rău. Asta spun eu care eram prietena ei și mie de obicei prietenii mei mi se par foarte frumoși, fizic vorbind. Cătălina era pipernicită, cu ochelari groși și cu aparat dentar. Adică spaima oricărui copil. Un fel de betty cea urâtă, dar mult mai urâtă. Ok, ați înțeles ideea, nu insist.

Deși mi se părea urâtă nu puteam să nu fiu prietenă cu ea, pentru că în afară de înfățișare era o mână de om foarte bun, care ți-ar fi împrumutat setul ei cu 48 de carioci fără să te întrebe când i-l înapoiezi. Învăța bine și era în competiție cu mine, iar mie asta îmi plăcea teribil. Plus că odată am auzit când îmi lua apărarea în fața altor colegi care spuneau că din vina mea ne-a dat învățătoarea dictare. Adevărul era că din vina mea se întâmplase treaba, dar ea totuși îmi luase apărarea, îi eram prietenă pe viață. Așa credeam eu atunci.

Continue reading Un lucru pe care l-aș fi făcut …

O carte, Rolex și BMW

Acum ceva timp mi s-a lipit de mână într-o librarie o anume carte. Se numește Mari succese ale unor branduri renumite și descrie (pe scurt, desigur) poveștile  câtorva branduri de renume. Am citit-o din scoarță în scoarță în câteva ore, dar e nevoie sa te întorci și să reiei lectura în cazurile care ți-au plăcut mult. De exemplu, Rolex:

Firma a fost  înregistrată sub acest nume în 1908 la Londra.  Hans Wilsdorf a reușit să păstreze un deceniu marca Rolex în Marea Britanie. Abia după război, taxele mari ale componentelor de import îl fac pe fondator să ia hotărârea de a-și muta afacerea în Elveția. Deși a trăit acolo 40 de ani Wilsdorf nu a devenit niciodată cetățean elvețian.

Și povestea continuă…ajungând până în zilele noastre când oamenii nu mai poartă un ceas Rolex pentru precizia lui,  ci pentru a demonstra cine sunt ei înșiși și ce fel de cont dețin în bancă, chiar dacă Hans Wilsdorf a marșat  încă de la început pe faptul că precizia este bunul de mare preț al brandului său și a făcut reclamă în acest sens de fiecare dată când s-a invit ocazia.

Continue reading O carte, Rolex și BMW

Îngeri de zăpadă

Hai că nu ne mai putem plânge. La noi pe stradă e zăpadă din belșug, dispoziție de săniuș să ai.

Pe o vreme ca asta sau puțin mai rea, am renunțat ieri la cartea mea și la căldurica din casă și-am ieșit cu fetele afară să facem îngeri de zăpadă. Dacă n-ai făcut asta niciodată, înseamnă c-ai trăit degeaba. Să stai întins în zăpada moale, pufoasă și neatinsă înainte de tine, să vezi deasupra ta doar cerul și să încerci să zbori, nu se compară cu nimic altceva. E absolut minunat. Noroc că pe mine nu m-a fotografiat nimeni. 😀

Leapșă cu nominalizări

Doamna Lucia Verona alături de un juriu numeros și valoros organizează și anul acesta concursul Blog de blog 2010, concurs care încearcă să premieze cele mai bune bloguri din 2010 la diverse categorii dar și să ne ajute să descoperim bloguri bune pe care nu le știam.

Toată lumea poate să facă nominalizări, regula este ca acestea să se facă într-un post sub formă de leapșă, pentru a fi cât mai multe nominalizări la sfârșit. Normal că membrii juriului nu vor ține cont de nominalizările noastre și-și vor alege favoriții, chiar dacă nu-s nominalizați, dar asta e, așa zice la regulament. 😀

Eu sunt un pic supărată că în categoriile de mai jos nu e inclusă și cea pentru “cel mai bun blog personal” așa că,  în semn de protest voi nominaliza, acolo unde se poate, numai bloguri de fete, ca să-i enervez pe băieți. E pur și simplu o toană. 😀

Continue reading Leapșă cu nominalizări

Care n-ai cauciucuri de iarnă?

Am făcut școala de șoferi acum 17 ani și-am învățat să conduc pe o vreme exact ca asta de afară. Ba am dat și examenul fix pe o vreme ca asta și mi-e greu să cred că Dacia pe care am învățat avea cauciucuri de iarnă.  

Nu spun că sunt un guru al condusului în condiții grele de drum, dar am ceva experiență cu zăpada. Am mers ani de zile cu mașină de la firmele pe la care am lucrat și niciodată acestea n-au avut anvelope de iarnă. În cel mai bun caz aveam gume all seasons. Iarna trecută ajunsesem să-mi fie frică să mai merg pe zapadă cu ele.  Erau ca dracu de tocite, bine ca s-a terminat.

Anul acesta merg pe unde am treabă cu mașina personală, care și ea până de curând a avut cauciucurile din fabrică. Mergea ok, dar recunosc că pe o vreme ca asta n-aș fi avut curaj să urc vreo pantă.

Continue reading Care n-ai cauciucuri de iarnă?