fără toane

Mama vrea neapărat să-i ducem multă mâncare tatei la spital, deşi omul nici nu are voie şi nici nu vrea să mănânce prea mult. Gabi alege să pună mâncarea într-o pungă mare de hârtie. Mama îi spune că aceea nu-i o pungă sigură şi îl sfătuieşte să ia alta, tot ecologică, din rafie, cu însemnele mari ale unui supermarket. 😀 Baiatul nu-i ascultă sfatul şi burduşeşte punga de hârtie cu o casoletă de plastic, micuţa mea oală Ves primită zilele trecute într-un set de gătit pentru copii foarte frumos şi delicat, în care mama a considerat de cuviinţă să pună supa pentru tata, iaurturi, banane, apa şi, bineînţeles, compotul de prune.

Apar în ecuaţie eu şi îmi dau cu părerea cum că punga de hârtie n-o să ţină,  însă nimic nu se schimbă, întrucât alternativa cu punga de supermarket nu-mi surâdea nici mie.  Plecăm.

Ajungem la spital iar în salon, cum nu aveam voie să intrăm decât pe rând, intru eu prima cu punga mai grea decât haltera de 5 kg.  Băieţii îşi aşteptau rândul afară.

Am aşezat punga lângă patul bolnavului, exact într-o baltoaca, de care ştiu acum, dar pe care n-am văzut-o la momentul ăla. Bineînţeles că tata n-a vrut să mănânce decât o mică parte din ceea ce i-am dus, bineînţeles că m-a rugat să iau totul înapoi acasă.

În timpul ăsta baieţii lui, amândoi, au intrat pe uşa salonului şi au venit lângă patul tatei, pasămite le dăduse voie o asistetă mai drăguţă, şi acum ne învârteam toţi trei pe lângă tata, aproape sufocândul. În salonul în care este internat e foarte, foarte cald, şi dacă vii de la -5 grade, transpiri instant acolo, aşa că i-am lăsat pe ei lângă tata şi am ieşit pe hol, mai ales că hainele noastre erau toate într-o anticameră a salonului cu tot cu acte şi telefoane în buzunare.

Bun… A venit vremea să iasă şi ei insoţiţi, desigur, de punga din hartie, aproape la fel de plină ca atunci când intrasem eu cu ea. Parcă-l văd (deşi practic nu l-am văzut) pe Gabi ‘înaintând,pe gresia curată din anticamera salonului, uşor parcă pentru a nu deranja nimic din ordinea lucrurilor, când, în dreptul uşii  se aude dintr-o dată o buşitură de borcan mare şi plin izbit cu viteză de o suprafaţă dură. În clipa următoare n-am mai văzut decât 11 prune mari şi maronii înconjurate de un sirop roşu intens întinse  pe gresia albă din anticamera salonului. Atât. Linişte. Restul sacoşei rămăsese intact, cu tot ce era iauntru încă acolo, doar prunele s-au răzvrătit de ciudă că n-au fost mâncate şi zăceau acum sub ochii noştri îngroziţi. Ce ne facem? Între timp am observat şi uşa. De pe uşa albă, imaculată, se prelingeau de sus şi până jos şiroaie de lichid roşu vâscos.

Am alergat repede înapoi la tata, am luat o sacoşă de la el din dulapior, am ieşit să dau piept cu dezastrul si să pun în ea ce mai rămăsese din restul mâncării. Între timp veniseră două infirmiere care se chinuiau să cureţe mizeria, fără prea mult succes imediat, pentru că da, erau şi cioburi în ecuaţie, ce mai, nu vreţi să stiţi. Mâncarea fusese deja deşertată din punga de hârtie, pe care personal am aruncat-o la gunoi, într-o sacoşă de plastic, alta decât cea după care alergasem eu.

Zic, ok, aia n-are cum să curgă, şi plec uşor din mijlocul nenorocirii, erau deja prea mulţi oamnei acolo. Aştept pe hol. După câteva minute apar ai mei cu mâinile goale: “Am aruncat totul, n-am avut ce face, curgea şi punga aia de plastic.”  Eu: “Bine, dar oala?” Ei: “Am aruncat tot, n-ai auzit? Cu tot cu oala. Curgea.”

Am ieşit din spital aproape plângând pentru micuta mea oală Vas. Nici n-am apucat să mă bucur prea mult de ea. 🙁

Soţul, cel care a luat hotărârea eroică să arunce oala, mi-a promis că o să-mi ia un set nou cu prima ocazie. Zice că se găseşte în supermarket. Ar face bine să se ţină de cuvânt pentru că acasă, şi mamei, şi fetelor le-a părut rău de aşa o decizie.

A,  era să uit de ce m-am apucat de fapt să vă povestesc asta, concluzia finală a fost că eu sunt de vină, că am pus punga în băltoaca de lângă pat, care a înmuiat o parte din fundul pungii şi de aici toată tărăşenia. Adică, ei  văzuseră băltoaca, se aşteptau ca punga să cedeze, dar eu sunt de vină. Hmm…aşa o fi?