Îmi povestea tata când eram mică, că pe vremea lui, atunci când mergea cu colindul, primea nuci şi mere. Desigur, nucile nu erau seci, căci sătenii n-ar fi riscat să-i râdă satul, iar merele nu erau mari şi galbene, ci mici şi roşii, aşa cum le culegeau oamenii la începutul toamnei din grădinile proprii. Ecologice, zic. Ca să nu mai spun că pe vremea bunicilor noştri colindatorii primeau colaci, făcuţi de gospodine în casă special pentru această ocazie.
Au mai trecut anii, s-au mai înmulţit covrigăriile şi gazdele au început ca, pe lângă mere şi nuci, să dăruiască colindătorilor covrigi. Trioul acesta a devenit celebru şi orice creştin ştia că ăsta-i obiceiul, aşa că încearca să se ţină de el.
Prin anii 80-90, în perioada în care mergeam eu cu colindul, de la casele mai înstărite (cu legături de partid mai sus puse) primeam portocale sau biscuiţi “Mirela”. Ce să spun se ducea vorba între grupurile de colindători, mai repede decât daca am fi avut toţi telefoane mobile cu minute şi sms-uri gratuite în toate reţelele: “Mergeti bă la 3 că Popeasca vă dă portocale, uite, nouă ne-a dat”. Se înţelege că urcam direct la trei, fără a mai suna la nicio altă uşă, fără a mai ţine cont de obiceiuri ţi de datină. Şi tot în perioada aia s-a mai născut un obicei. Într-un an, mama nu avea nici mere, nici covrigi, nici nuci. Nu ştiu de ce, nu mă întrebaţi. Ei, cum nu se făcea să nu deschizi uşa copiilor care veneau să te colinde, mama s-a pus atunci seara pe făcut gogoşi din alea mari care ţi se topesc în gură şi din care ai mânca întruna. Le tăvălea apoi prin zahar pudră şi le dădea fierbinţi în mâna fiecărui colindător. Cântau apoi copiii, vecinilor, cu gura plină, dar cu un zâmbet de satisfacţie pe faţă şi cu urme de zahar pe hainuţe.