fără toane

Din ciclul “ţara piere şi baba se piaptănă” vom vorbi azi despre burete. 😀

Prima dată a fost unul mic şi verde cu care mama ne freca spatele, mâinile şi picioarele. Il umplea cu spumă din belsug şi ni-l plimba pe piele cu multă îndemânare. De mamă.

Apoi a fost buretele sprijinit de tabla din clasă. L-am remarcat în prima zi de şcoală. A mea. Tovarăşa învăţătoare a şters tabla şi ne-a spus că buretele trebuie să fie tot timpul curat. Pentru asta trebuia spălat cu apă şi clătit cu oţet. Aşa-i că nu ştiaţi asta? Primii 3 ani de şcoală i-am petrecut într-o sală de clasă în care mirosul de oţet ne însoţea de la prima până la ultima oră. În clasa a-IV a am schimbat şcoala, învăţătoarea şi modul de a  şterge tabla.  😀

A urmat apoi buretele din bucătărie. Cel de vase. Care trebuie să fie întotdeauna curat. La mine se întâmplă un fenomen neobişnuit. De câte ori îl schimb, vine cineva şi varsă zaţul din ibricul cu cafea, invariabil, peste burete. Bineînţeles că dacă întreb, nimeni din casă n-a făcut treaba asta. De aici am eu firele albe, nu de la bătrâneţe.

Cam astea sunt situaţiile în care m-am întâlnit eu până acum cu noţiunea de burete. Până ieri.

Am dat comandă, acum câteva zile, la o fabrică,  de 510 bucăţele de burete. Dacă o bucăţică era cam cât o pernuţă decorativă, vă imaginaţi cam cât însemnau, ca şi volum, 510? Vă spun eu, nu vă imaginaţi.

Am plecat ieri ca o floricică să ridic eu comanda de la fabrică. Cu autoturismul. 🙁 Nu mică le-a fost mirarea celor din depozitul de unde se făcea livrarea când au văzut ce maşina am tras eu la rampă. Cu portbagajul ridicat. 🙂

Şeful de depozit, un drăguţ, m-a întrebat daca am destulă motorină, cât să fac cel puţin 10-15 drumuri pentru a lua toată comanda. Oameni buni, era vorba despre un munte de burete. Pe care eu vroiam să-l bag într-un Accent. Dintr-o dată.

 Ok, n-am reusit, dar nici nu m-am lăsat uşor. I-am spus omului că în maxim 3 drumuri îl iau pe tot. Şi-a râs în barbă, dar s-a arătat dispus să mă ajute. Am băgat atât de multe pernuţe din alea în maşină încat părea o chestie făcută din burete. La sfârşit doar locul pe care stăteam eu mai era liber. Eram înconjurată de bureţi. Un şugubăţ de băiat de la depozit îmi strigă: ” Măcar eşti sigură că dacă faci vreun accident tu scapi cu viaţă, că te salvează buretele.”  V-am spus că-mi plac oamnenii care vad partea buna în orice lucru rău? 

Şi uite aşa, am încălecat pe o şa, moale ce-i drept, şi am reuşit în trei drumuri să aduc muntele de burete la atelier. Acum credeţi-mă am altă  percepţie asupra ceea ce poate însemna burete. 😀