fără toane

Fetiţa asta, spre deosebire de ceilalţi copii din clasă, era taciturnă (se poate spune asta despre un copil?), neprietenoasă şi încăpăţânată, uneori de-a dreptul rea. Copilul nu fusese mereu aşa, starea ei s-a schimbat în clasa a treia când parinţii, îngrijoraţi de faptul că se joacă prea mult la calculator, i-au interzis să-l mai folosească. 

Ştiau de pericolele de pe net din auzite, că nu erau ei cei mai bine informaţi, dar nu erau nici nişte ignoranţi. Raluca s-a închis atunci în ea, s-a depărtat de prieteni şi nu a mai răspuns la stimulii de socializare veniţi din toate părţile la vârsta asta. Dacă mergeau în parc ea nu se juca cu ceilalţi copii. Pe foştii ei prieteni de la bloc nu îi mai găsea deloc interesanţi. Cu colegii de şcoala nu mai găsea subiecte comune de discuţie şi orice sarcină şcolară pe care trebuiau să o rezolve în echipă aproape că-i era imposibil de realizat. Parinţii nu mai ştiau ce să-i facă, iar profesorii, deşi au încercat pe mai multe căi, n-au reuşit încă să o facă pe Raluca să fie copilul vesel şi comunicativ care era odată.

Cam în starea asta era Raluca în prima zi de şcoală anul acesta, când a făcut cunoştinţă , forţată de împrejurări, cu copilul Iulia. “Copilul Iulia” e una din fetiţele mele, precizarea asta o fac pentru cei rătăciţi pe aici care au ajuns cu cititul postului la paragraful ăsta şi vor să înţeleagă şi continuarea.

După nici două săptămâni de la începerea şcolii aflu că Raluca e cea mai bună prietenă a Iuliei. La momentul acela nu ştiam mai nimic despre ea, doar Iulia îmi povestea câte ceva şi-mi spunea că Raluca i-a spus ei toate secretele pe care le avea. Bineînţeles că am fost curioasă să le aflu însă din păcate pentru mine, Iulia mi-a răspuns: “Mami, ţi-am zis că mi-a spus secrete…” Ok, ok , n-am insistat. Desigur, tot ce ştiu despre Raluca ştiu de la Iulia şi puţin de la doamna dirigintă, dar sunt convinsă că secretele Ralucăi nu mi le-au divulgat.

 Odată când au avut copiii de făcut pentru şcoală ceva, o fişă parcă, cu date care trebuiau culese din cărţi sau de pe internet, copilul Iulia a zis a ea lucrează cu Raluca la proiectul ăsta şi că ea, Iulia, trebuie să găsească informaţii pe net, iar Raluca din cărţi pentru că ea nu are voie la calculator. Atunci mi s-a părut puţin ciudat, ok, nu-ţi laşi copilul ore în şir la calculator, dar deloc, deloc… însă am trecut peste şi m-am luat cu altceva. De ceva timp, de când cu magic desktop, mă tot gândesc la Raluca şi la faptul că nu are voie la calculator. Am vorbit cu Iulia şi  i-am sugerat să vorbească cu prietena ei despre asta, să-i spuna că-i un program special făcut pentru copii, pentru siguranţa lor pe net . Să-i povestească cum îl foloseşte ea, cum îi scrie mail fostei ei colege, cum face exerciţiile de matematică înainte de a începe orice joc, cum exersează la muzică, tot, tot. Poate dacă află părinţii ei despre el şi dacă ei vor considera Magic Desktop suficient de sigur, o vor lăsa pe Raluca la computer măcar pentru teme. Recunosc, câştigul meu ar fi acela că la proiecte de genul celui descris mai sus, în care copiii trebuiau să se documenteze  din cărţi, dar şi de pe net, îi va veni şj Iuliei rândul să dea paginile cărţilor. 😀

Ieri Raluca i-a spus Iuliei (n-a fost secret, ok) că tatăl ei i-a promis că se interesează ce-i cu programul ăsta şi dacă e aşa cum spune ea, are toate şansele să-şi câştige o oră /zi la computer. Şi Raluca i-a mai spus Iuliei ceva, de fapt i-a scris câteva cuvinte: “Îţi mulţumesc, Iulia, pentru tot ce faci pentru mine!”

Sunt foarte, foarte curioasă cum va decurge povestea asta în continuare. Nu-s de acord cu timpul petrecut pe internet în locul orelor de joacă efectivă sau de studiu, dar nici nu sunt pentru tăierea dreptului la cunoaşterea noilor tehnologii şi mijloace de comunicare, doar pentru că sunt nesigure şi nu avem controlul. O balanţă între cele două cred că oferă Magic Desktop.  Oricum, la viitoarea  intâlnire cu părinţii mă voi băga în vorbă cu tatăl Ralucăi şi-l voi invita în clubul părinţilor responsabili, negreşit. 🙂

P.S. Raluca nu-i numele adevărat al fetiţei despre care vă vorbesc, în rest povestea e 98% adevărată.