Prima mea amintire legată de apă o regăsec undeva în jurul vârstei de doi ani şi are legătura cu un costumaş alb şi o baltă de la marginea drumului. Ţin minte că mă uitam la mine, ma uitam şi la cenusiul bălţii, mă uitam iar la mine, iar la cenuşiul bălţii. Tentaţia a fost mare şi decizia a fost luata cu uşurinţă: m-am tăvălit la propriu, îmbrăcată cu costumaşul alb, în noroiul bălţii. Mult. Oare unde o fi fost mama?
Dupa ceva timp, când probabil m-am plictisit de joaca cu apa murdară, m-am ridicat în picioare şi am încercat să ajung în curte. Mi-a fost foarte greu. Eram de două ori mai voinică şi când spun voinică mă refer la greutatea mea în kg. Hainele erau de lână şi lâna uda nu-i tocmai fulg de nea. Mă mişcam ca un robot japonez necalibrat şi din hainele mele curgeau şiroaie de apă care dispareau pe loc în ţărâna drumului. Pe tot parcursul călătoriei spre casă (erau cred 10-20 de metri cu tottul, dar în capul meu păreau km întregi) îmi părea foarte rau de ceva, eram foarte trista. Nu ţin minte să fi fost din cauză că îmi murdărisem costumaşul ( asta avea să se întâmple mai târziu, când m-a luat mama în primire 😀 ) ci supărarea mi se trăgea de la apa care se scurgea pe drum şi pe care aveam senzaţia că am risipit-o. Îi luasem apa balţii. Nu era corect, nici măcar nu avusesem nevoie de ea.
Zilele astea, tot citind despre apă, am aflat cu stupoare ( să nu-mi ziceţi că voi ştiaţi) că pentru fabricarea unei singure perechi de blugi se consumă nici mai mult nici mai puţin de 6813 l de apa. Deci pentru toţi blugii mei sunt responsabilă de consumul a peste 200.000 l de apă. Ah, ce prost mă simt. Exact ca atunci când i-am furat apa bălţii. Ar trebui să nu mă mai ating de apă multă vreme de acum în colo. Nici nu-mi va fi greu dacă mă voi gândi că în fiecare zi sunt deversate în apele planetei cca 2 milioane de tone de fecale. Bleah…