Când eram copil vroiam să fiu ori poliţist, ori preşedinte. Mi se părea că pentru a putea face asta, este nevoie ca în toată viaţa mea să nu fac niciun compromis. Să nu am nimic de ascuns, să nu-mi fie niciodată ruşine de faptele mele, să nu mint, etc. Toate astea pentru a putea la un moment dat să fiu un preşedinte (sau un poliţist) pe care nimeni să nu-l poata şantaja. Cu nimic. Un om căruia nu ai ce-i reproşa, era, după mintea mea de copil, bun pentru a reprezenta şi conduce un popor sau pentru a apăra de răufăcători acelaşi popor. Deşi am încercat să mă ţin de principiile astea (nu spun că am şi reuşit), nu mi-a fost scris să fiu nici preşedinte, nici poliţist. Nu-mi pare rău.
Mă uit la ce se întâmplă în România. Se ceartă poliţia cu preşedintele. Şi noi suntem spectatori latenţi, pentru că nu-i aşa, nu-i treaba noastră. În ţara noastră, se ceartă preşedintele nostru cu poliţia noastră. În timp ce în parlament se fură voturi pentru a trece legi. Legi care ne privesc pe noi.
Înţelepţii ne spun că mai bine ne-am concentra fiecare pe părticica lui şi am fi nişte cetăţeni model. Civilizaţi, corecţi, muncitori. Aşa şi? Dacă deja facem asta de când ne ştim şi totuşi în jurul nostru toate o iau razna? Este ok să ne vedem în continuare de treaba noastră în timp ce politicienii îşi fac numărul, mârlanii aruncă gunoiul la întâmplare, pensionarii rămân fără medicamente şi copiii fără educaţie.
Ce-i de facut, ne intrebăm naivi. Ce-i de făcut?
Aceia care au putut, au renunţat la România şi au ales un stat civilizat în care să-şi crească copiii. Mulţi dintre cei care-au rămas spun că se pregătesc şi ei să plece. La nivel individual, acolo unde se vrea să ne vedem de treaba noastra, poţi lua această hotărâre. Şi cu ultima fărâmă de curaj să îţi iei “lumea în cap”.
Dar cei mai mulţi nu facem aşa. Deşi recunoaştem că poate ne-ar fi mai bine în altă parte, rămânem. Pentru că cineva trebuie să fie şi român. Pentru că altfel ne-am desfiinţa. Noi ca popor.
Odată ce hotararea e luată, vă rog să-mi spuneţi ce-i de făcut în continuare. Pentru că aşa nu se mai poate. Eu cel puţin nu mai rezist. Nu mă mai odihnesc bine. Mi-e ciudă când aud că nu-i nimic de făcut, că nu avem ce face. Că “asta e”.
Ştiu, oamenii care ne conduc se prostituează, antrenorii de fotbal se prostituează (am auzit că Lacătuş s-a întors la Steaua. Cum mă, să lingi unde-ai scuipat?), televiziunile se prostituează ( aici vă las pe voi să daţi exemple) şi poporul (partea din el care nu se prostituează) priveşte cu lehamite.
Nepăsarea nu poate fi soluţia. Soluţia, dupa părerea mea, stă în puterea exemplului. În alegerea modelelor de viaţă. În ţeluri de urmat. În idealuri.
Ştiu tinerii de azi ce-i ăla ideal? Cunosc ei modele demne de urmat? Ne îngrijim noi să le explicam cum stă treaba? Are ţara asta vreo vină că poporul său nu se mai identifică cu nimic?
Trebuie să avem grijă de copiii de azi. Stă în puterea noastră să le fim exemple.
Exemple exista in ambele directii. Iar oamenii le vor urma pe cele care sunt mai convenabile.
Seara, la semafor la Grozavesti, asteptam sa se faca verde ca sa traversez strada. Toti cei din fata mea trecusera in fuga pe rosu. Ajunge langa mine o dama la vreo 40-45 de ani, da sa treaca, ma vede ca stau, vede ca-i rosu si se opreste. Imediat dupa, un tip la vreo 25-30 de ani care probabil o vazuse ca a vrut sa treaca si dupa aia s-a oprit ii zice “Treceti, doamna, ca nu vin masini” si o ia pe rosu. Si dama se ia dupa el. Exemplul lui a fost mai convingator pentru ca era mai convenabil.
Nina,tocmai ma uit siderata la tv si vad un nene primare din Calarasi care si-a “alintat” cetatenii (alegatorii) cu tot felul de invective cu motivatia ca “este ca tata’ lor”.Ce exemplu le da acelor oameni care l-au ales sa le reprezinte interesele. O tot da cu “vreau sa slujesc cetatenii orasului” dar cum? Sunt fara cuvinte.
Da Nina sta in puterea noastra sa fim “modele” de urmat. Tu de exemplu poti fi un model pentru copii tai, ideea e sa-ti si iasa. Daca deja nu te mai poti odihni, crede-ma ca peste cativa ani vei avea chiar insomnii. Cu “multa” psihologie iese, iar daca “modelul” se perpetueaza poate trecem hopul.
Nu am copii, insa de multe ori mi-am pus inntrebarea daca as fi un model pentru copiii mei….. Incerc sa fiu un model pentru fratele meu mai mic, incerc sa fiu un model pentru mama pentru a o motiva sa fie optimista….. Eu cred ca se poate! Daca fiecare ar incerca sa faca un pic mai bine ceea ce are de facut lucrurile ar evolua intr-o directie mai buna pentru toata lumea.
Ninooo, nu te amagi, din nefericire NU va fi mai bine ci mai rau. Ginditi-va la copii vostrii, nu au nici un viitor in Ro.
Mi-ai adus aminte că pe la 20-25 de ani mă distram și mai dansam pe mese sau pe baruri, prin Vamă și-mi făceam probleme: dacă vreodată o să fiu politician și voi fi șantajată cu poze cu mine dansând (total îmbrăcată, ca să nu se înțeleagă greșit) pe vreo masă? Îmi dau seama acum că din contră, m-ar fi ajutat în carieră! Eu am făcut meditații cu copii (mai mici sau mai mari) de vreo 14 ani încoace. Și să știi că sunt în continuare copii buni, decenți, care învață, citesc, fac facultăți, ajung oameni cum trebuie. Și sunt și mulți cei care își văd de treabă și reușesc să facă câte ceva. Poate că nu (mai) am dreptul să vorbesc, eu sunt dintre cei care aleg să plece. Dar să știi că ce am început eu să fac aici nu s-a terminat și sunt convinsă că nu plec trântind ușa, cu siguranță nu plec scuipând.
@Brontozaurel- in cazuri din astea eu am obiceiul sa spun: “va rog nu treceti, va vor vedea copiii si nu cred ca vreti sa-i aveti pe constiinta.”
@viatanomada- nu te mai uitaaaaa!
@Carmen- refuz sa cred ca voi ajunge la insomnii. 🙁
@weigela- cam asta e ideea.
@neamtu tiganu- chiar aveam nevoie sa-mi tai tu tot entuziasmul. 😀
@LiaLia- da-mi tu mie acum o poza cu tine dansand pe masa si am eu grija sa ajunga unde trebuie cand vei candida matale. 🙂
Asa a fost mereu, oameni si oameni, niciodata nu vom fi toti la fel, dar parca procentul celor care nu gandesc e azi mai mare ca oricand. 😀