fără toane

Maria şi Bebe sunt fraţi. Locuiau, pe vremea când litrul de lapte  se vindea la sticlă, pe acelaşi palier cu mine. La bloc. Pentru cei care nu localizează perioada la care fac referire, e vorba de mai bine de 25 de ani de atunci. Da, cei care au prins vremurile alea încă trăiesc. Să revenim.

Bebe era omul căruia numele îi venea mănuşă. Arata exact ca un bebeluş. Avea faţă de bebeluş, corp de bebeluş, mâini de bebeluş. Adică mici. Maria în schimb era exact cum trebuia să fie o fată de 14 ani numai bună să participe la un concurs gen “mi-s fata de la ţară” dacă n-ar fi stat într-un oras, evident. Aşa Maria s-a mulţumit să fie prinţesa din jocurile noastre cu regi şi regine şi să renunţe la facultate atunci când a fost cazul, pentru că nu-i aşa, ce-i trebuie unei fete frumoase facultate?  Da bre, aşa era pe atunci. Facultatea o făceau numai ăia deştepti, vânzătoarele frumoase nu aveau nevoie de facultate ca astăzi.

Maria şi Bebe nu se aveau ca fraţii. Dacă plecau undeva împreună sigur se întorceau separat, certaţi şi uneori bătuţi. Se băteau parte în parte. Uneori dădea şi Bebe.

Părinţii lor erau mulţumiţi. Aveau doi copii după modelul dorit de toată lumea, adică fată şi băiat, pe care îi creşteau cum puteau ei mai bine. De fapt copiii creşteau singuri, de educat îi educa scoala şi nevoia în timp ce  părinţii erau ocupaţi cu serviciul. Ce, se întâmplă şi azi la fel? Nu cred!

Într-o zi prin 1985 oamenii de la noi din bloc au primit înştiinţare că joi, începând cu ora 17.00 (ştiţi că atunci majoritatea oamenior lucrau de la 7-15? Până la ora 17 aveau vreme să ajungă acasă si să mănânce ceva. De spălat nu se spălau, că apa daca era, venea undeva dupa 20, imediat după ce se lua curentul. Dacă stau bine să mă gândesc şi asta cu mâncatul era în coadă de peşte, dar să nu detaliem acum.) sunt convocaţi în faţa blocului la curăţarea şi reamenajarea spaţiului verde. Erau invitaţi să-şi ia şi copiii. Urmau să se planteze şi nişte copaci. Plopi.

În ziua operaţiunii erau afară, alături de Nuţa, tanti Florina şi Sinica  (trei prezenţe nelipsite din zonă) aproape toţi locatarii blocului.  Mai puţin părinţii Mariei şi ai lui Bebe.

Nu vreţi să ştiţi cum i-a luat nea Mitica, maistrul, în maciucă pe săracii puşti. O să trec peste asta. Până la urmă l-au calmat ceilalţi oameni şi au ajuns la un compromis. Maria şi Bebe trebuiau să lucreze împreună şi să planteze 12 plopi pe marginea aleii dinspre parcare. Mitică superviza acţiunea şi dădea mărunt din buze.  Noi ceilalţi copii aveam şi noi treaba noastra: să cărăm crengile rupte, să măturăm pământul de pe trotuare. Dar ne plăcea şi nouă să plantăm copaci aşa că ne-am băgat să-i ajutăm şi pe ei. Până la urmă a fost o distracţie pe cinste şi nea Mitica chiar s-a simtit stingher printre atâţia copii. Nu cred că o să uit vreodată ziua aia, mai ales că am avut recent ocazia să-mi amintesc de ea.

Plopii aceia, puşi acum 25 de ani, sunt acum nişte copaci masivi. Nea Mitică are încă Dacia de pe vremea aia şi a ţinut-o ani la rând în parcarea umbrită de pe margine de plopi. De fapt a avut-o  până săptămâna trecută, când s-a hotărât s-o ducă la Remat. Pentru că o creangă mare dintr-un plop s-a rupt şi a cazut pe rabla masină. A frânt-o, dacă pot să spun aşa.

Bebe şi Maria nu mai locuiesc de mult în cartier, sper însă că sunt bine sănătoşi. 🙂