Luni mi-am pus telefonul să sune la ora 6 (aveam o treabă de rezolvat) şi bineînţeles că nu a mai resetat nimeni alarma aia aşa ca, deşi ieri nu l-am auzit, azi dimineaţă a sunat a nesimţire. M-am ridicat fără de deschid ochii, am oprit sunetul de fanfara răguşită care venea din telefon şi se oprea undeva departe în ungherele casei, dupa care m-am aşezat în pat să mai dorm vreo oră. Asa a început…
Măi fraţilor, se făcea că locuiam într-un apartament de bloc, cu două camere. Sufrageria era dată cu fundul în sus pentru că venise fratele meu şi-mi adusese un obiect de mobilier lăsat moştenire de-ai mei, un obiect care nu se mai potrivea nicăieri la el acasă şi acum stătea în mijlocul sufrageriei mele. În sufrageria asta, înainte de apariţia obiectului care nu era nici masă nici dulap, dar şi masă şi dulap, exista o masă. Masa dispăruse.
V-am pierdut? E, aşa mă simţeam şi eu, pierdută în casa asta necunoscută care era totuşi a mea, în momentul în care aud o voce ce mă strigă din bucătărie. Era Hădean. Adi Hădean. Gătea. La mine în bucătăria din vis, care nici măcar nu era o bucătărie de vis. 🙁