fără toane

Miruna povesteşte despre emoţiile simţite la banchetul de la sfârşitul clasei a opta şi ne invită la depănat amintiri din anii aceia uitaţi, în care noi eram centrul universului şi nimic mai grav decât un subiect neprietenos în teza de la mate nu ni se putea întâmpla.

Am avut noroc de colegi adevaraţi, transformaţi uşor în prieteni pe viaţă atât la generală cât şi la liceu. La facultate nici nu mai aduc vorba, locuiesc de 13 ani cu unul dintre  ei. 😀

Şi totuşi colegii din generală sunt cei la care îmi zboară gândul când mă gândesc la  absolvire. La primul nostru banchet adevărat, organizat în sala de sport transformată în sală de bal, la rochia prăzulie făcută pe datorie de vecina mea croitoreasă. Pe datorie, adică mi-a spus că vrea să i-o plătesc la primul meu salariu. Aşa am făcut. 🙂 La pantofii cu frunză pe care mama înca îi păstrează şi la ondulatorul acela de păr care-ţi ardea invariabil pletele  şi era cunoscut sub denumirea popular-germanică de drot.

În seara banchetului eram, evident în mintea mea, cea mai frumoasă fată de la bal. Şi astăzi cred acelaşi lucru, sper doar ca fostele mele colege să nu citească asta.  😀 Lacrimile nu şi-au avut locul  în seara aceea printre noi, majoritatea locuiam în acelaşi cartier şi urma să ne vedem în gaşcă la fel ca înainte iar cu profesorii (nişte oameni extraordinari de care îmi voi aminti cu mare drag mereu) aveam de gând să păstrăm o strânsă legătură.  Aşa gândeam atunci, ei bine n-a fost chiar aşa… şi lacrimile alea refuzate ne-au năpadit pe unde ne-au prins mai târziu când fiecare în singuratatea lui a înţeles ca nimic nu va mai fi ca înainte. Aveam buletine.

A urmat liceul şi revoluţia la care am participat cu toţii, ne-a unit mai mult decat 5 ani de prietenie. Banchetul l-am făcut de data asta la un local şi din păcate a fost atunci ultima dată când i-am vazut pe unii din colegi, dar am ramas prietenă bună cu ceilalti si ne-am văzut chiar şi anul ăsta. Deşi ne despart sute de km, ne leagă nişte lucruri care nu ţin cont nici de distanţă nici de timp. Sunt oamenii aceia cu care conversaţia se leaga la fel de firesc şi dupa ani de  absenţă.

După liceu ne-am împrăştiat care încotro, nu mai eram vecini  de cartier şi nici rochiile nu mai erau ample. Formele se cereau conturate chiar dacă croitoareasa era aceeaşi şi-mi lucra tot pe datorie. Am înţeles atunci, la poza de grup de la banchetul de absolvire a liceului, că amintirile (aici intră şi toata materia învăţată în timpul ăsta, da?) şi bucata aia de hârtie din care zâmbeam cu toţii aveau să ne rămână din toata  viaţa de liceu. Eram majori şi aveam în faţă tot restul vieţii noastre.

Ah, ce amintiri…

Vă invit şi eu la rându-mi să vă amintiţi de momentele astea şi-s curioasă sa aflu ce-ar avea de spus despre  absolvire  nicu, coana zoitzica, dili, viatanomada si toti cei care aveti ceva amintiri din vremea aia.