Aseară mi-am amintit de Nichita Stănescu şi gândul m-a dus la poeţii din vremea comunismului, care indiferent dacă aveau sau nu talent, era musai ca uneori, pentru a-şi păstra un anumit statut social să scrie o poezie patriotică. Mă gândeam cum ar suna acum o opera de genul acela şi mi-a venit să scriu aşa:
Azi un crâmpei din tot ce-i bun
Îţi pare uriaş când ţi se aşează-n drum
Am început să citesc cartea lui Camil Petrescu acum 25 de ani. E adevarat că era împrumutată şi nu avea coperta din spate, dar asta nu-i esenţial. Am vrut atunci, ca majoritatea celor de vârsta mea, să fac pe copilul teribil şi să citesc romane interzise. Genul de cărti despre care cei mari îţi spun “Asta nu-i de tine, n-ai s-o înţelegi”. Deşi la vremea aia îi luam în râs pe parinţii mei care îmi spuneau asta, deja am ajuns la vârsta la care vorbele astea-mi pleacă de pe buze către urechile aparent înfundate ale copiilor mei.
Revenind la vremea respectivă, Patul lui Procust a fost prea grea pentru mine, aşa că n-am avut succes, a trebuit s-o restitui pe jumătate necitită. Oricât m-am straduit, nu mi-a ieşit. Era prea mult: scrisorile doameni T. care-l iubea pe domnul domnul X. dar se culca cu domnul D. deşi acesta din urmă era libidinos şi hâtru. Iubirea lui Ladima, despre care nu ştiam dacă are vreo legatura cu domnul D., pentru o altă femeie, semicocotă cu aere de artistă, aflată în cea mai mare parte a romanului în pat cu domnul Fred Vasilescu, care de fapt e domnul X. Prea mult.
Am reluat romanul acum două săptămâni şi aseara l-am terminat. Ştiţi care a fost primul lucru pe care l-am făcut după ce am citit şi referinţele critice? L-am reluat. Am recitit primele 16 pagini şi am înţeles în sfârşit totul. Mai greu decât aş fi vrut şi decât aţi facut-o, poate, voi. Nu contează. Am înţeles că un roman poate fi scris la persoana întâi, de trei pesonaje diferite, într-un mod magnific. Că două iubiri complet diferite se pot termina relativ la fel şi că lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi. Şi ce-i mai important, am înţeles că trebuie traită clipa şi stors din ea tot ce se poate. Mâine s-ar putea să nu mai fie nimic.
Azi aş fi vrut ca şedinţa de dimineaţa să se ţină într-un parc. Să ne întâlnim toţi la intrare, îmbrăcaţi de birou, cu mărgele si pantofi cu cămăşi şi cravate şi aşa cum suntem să ne aşezăm pe iarbă în cerc, ca ăia din Misa. Iolanda de la butiq să ne aducă cafea în pahare de plastic, iar pentru cei mai subţiri dintre noi şi covrigi. 😀
Să nu ne temem că fusta se cutează sau pantaloni se înverzesc.
Să respirăm şi să vorbim despre business în cuvinte puţine. Şi apoi să ne întoarcem la munca… Atât.
Tata:
– Voi doi (eu si fratele meu, Laurenţiu) nu ieşiţi afară la joacă, pâna nu e curaţenie lună la voi în cameră.
Noi, cu capetele plecate şi feţele triste, intrăm în cameră şi privim resemnaţi dezastrul. Totul era cu susul în jos, adică paturile nefăcute, hainele curate amestecate cu cele murdare erau prezente la tot pasul (la propriu), cărţile şi caietele într-o dezordine de nedescris pe birou, pe scaun, pe pat… perdeaua era desfăcută din câteva cleme, cănile cu laptele de seara stateau stinghere pe marginea mesei, iar asta era doar ce se vedea, la o simplă aruncare cu privirea.
Nimic nu amintea de faptul că cu doar 24 de ore înainte camera abia fusese amenajată. Nimic. Poate doar lipsa prafului vizibil, dar cine să mai caute urme de praf în aşa dezastru. Fusesem ca două mici termite care văzându-se într-un loc numai al lor, frumos amenajat, dăduseră frâu liber bucuriei şi se alelesese praful de tot. Sau aproape de tot, pentru că încă se mai putea face câte ceva.
Deşi n-a început deloc aşa, presimt că lucrurile se vor schimba curând şi vara va căpăta şi pentru mine sensul corect. Mi-am făcut nişte planuri de care ar fi bine să ma ţin dacă vreau ca la sfarsitul caldurilor sa mă declar mulţumită. În primul rând aştept vacanţa picelor, pe care le voi duce cu mare bucurie (pentru ele) la ţară, la bunici şi profitând de asta fiecare weekend voi zbura din Bucuresti cam începand de joi şi pana înspre luni. Nu-i aşa că sună bine? Cel puţin pentru anul ăsta. Pentru că la anu….
Aşa zic de vreo zece ani încoace, lasă că anul ăsta trag tare şi la anu’ îmi fac un concediu lung, frumos, odihnitor. Dar nu-i aşa, în fiecare an, bag seama că se întâmplă câte ceva, se ivesc chestii, se întamplă lucruri şi scenariul cu concediul se cam repetă. Aceleaşi 5 zile maxim petrecute la noi sau la bulgari pe nisip, încheiate invariabil cu: “asta a fost anul ăsta, dar la anu’ mergem sigur cel putin o luna în vacanţă, într-un loc pe care nu l-am mai văzut niciodată“.
N-am o gradina, asta e sigur. Am insa un loc cu vita de vie, trandafiri, panselute, crini, ceapa (asteia nu i-am facut poza), patrunjel, petunii si alte flori. Mai am un par si-un mar, iar marul are si mere. Totul pe maxim cinci mp. 😀
PS – se intampla din nou asta.
Acum două zile vine soţul meu acasă şi îmi aduce o salopetă cu şalvari. Cum ce-i aia? Credeţi că o să aflaţi aşa uşor? Nu, cum şi mie mi-a fost greu, corect este ca şi voi să înţelegeţi mai târziu.
Revenind, aveam în mână un material fin, cu o croială foarte amplă şi cu ceva elastice în partea superioară. Să luăm pentru început culoarea. E…. nu ştiu ce culoare e, aş putea spune că-i crem, dar e mai mult spre gri cu tente uşoare de bej. Deci nu are culoare, dar nu-i incoloră.
Acum că asta-i stabilită sa vedem cum am reuşit să-mi bag şalvarii pe mine. Am încercat pe jos, pe craci adică. Mi-a ieşit până la un punct. Punctul de mijloc. Am crezut că de fapt sunt doar pantaloni, doar că ajungând până aici cu imbrăcatul, buzunarele îmi veneau aproape de genunchi ceea ce, indiferent cat de cocoşata aş fi, nu-mi ajung mâinile până acolo decât dacă stau pe scaun. Or, să stai pe scaun cu mâinile afundate în ceva, poate crea confuzie, aşa că mai bine nu. Ca urmare am tras un pic de partea cu elastice mai sus. E, aşa-i mai bine, dar parcă trebuie trasă şi mai sus. Un gand îşi face loc în mintea mea plină de nimicuri, ce-ar fi să meargă asta trasă peste sâni? Ia să vedem.
La invitaţia fetelor de la eva.ro am fost ieri la o avanpremieră, dacă vreţi, a workshop-urilor organizate luna asta şi la care dacă aveţi posibilitatea vă sfătuiesc să mergeţi. Investiţia în dezvoltarea personală e după părerea mea, unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le facem.
Noi ieri în două ore de discuţii am aflat foarte multe lucruri interesante extrem de importante de la Mihaela Berciu, autoarea cărţii “Ţinuta pentru succes”, pe care o citesc acum cu mare interes, deşi aveam impresia că nu mai pot afla nimic nou în domeniul ăsta. Ei bine nu-i deloc aşa. 🙁
Secrete din arta întreţinerii corporale şi a machiajului i-am smuls Iulianei Stefan cât am putut, în scurtul timp pe care l-am avut la dispozitie în frumoasa grădina a ceainariei Serendipity, unde am baut cel mai bun ceai din viaţa şi unde voi reveni cu siguranţă. Iuliana ne-a promis, ca cele ce vor veni la workshop, vor afla şi mai multe lucruri de preţ pe care nu le găseşti nici in cărţi, nici în magazine.
Miruna povesteşte despre emoţiile simţite la banchetul de la sfârşitul clasei a opta şi ne invită la depănat amintiri din anii aceia uitaţi, în care noi eram centrul universului şi nimic mai grav decât un subiect neprietenos în teza de la mate nu ni se putea întâmpla.
Am avut noroc de colegi adevaraţi, transformaţi uşor în prieteni pe viaţă atât la generală cât şi la liceu. La facultate nici nu mai aduc vorba, locuiesc de 13 ani cu unul dintre ei. 😀
Şi totuşi colegii din generală sunt cei la care îmi zboară gândul când mă gândesc la absolvire. La primul nostru banchet adevărat, organizat în sala de sport transformată în sală de bal, la rochia prăzulie făcută pe datorie de vecina mea croitoreasă. Pe datorie, adică mi-a spus că vrea să i-o plătesc la primul meu salariu. Aşa am făcut. 🙂 La pantofii cu frunză pe care mama înca îi păstrează şi la ondulatorul acela de păr care-ţi ardea invariabil pletele şi era cunoscut sub denumirea popular-germanică de drot.
Tot ce-i mai bun în lume, noi vrem să ajungă la voi.
Atunci când voi vă naşteţi, noi suntem fericiţi.
Atunci când voi zâmbiţi, noi avem bucuria în suflete.