Treceam aseara prin zona Unirii, cu treaba desigur, si-mi arunc privirea, in treacat, pe un panou publicitar. OMG, asta nu-s eu?
Glumesc desigur. Stiam ca imaginea era acolo. Pentru ca Ursus iti face drumul cunoscut:
La gradinita comunista visam sa ma fac doamna. Sa vina oamenii la mine si eu sa-i ajut. Sa pot sa fac asta fara a da nimanui socoteala era functia cea mai mare pe care eu mi-o inchipuiam. Pe la 8 ani, un prieten mi-a spus ca asta cu ajutatul oamenilor o fac de fapt politistii si atunci am hotarat ca asta trebuie sa ma fac. Aveam mare incredere in prietenul meu si in plus, imi statea bine cu chipiu. Inca mai visez sa ajut oameni dar soarta a facut ca drumul pana acolo sa fie sinuos, asa ca prin clasa a saptea, cand am vazut ca am ceva talente la matematici, mergeam pe la olimpiade si mai luam si premii, am vrut sa ma fac contabila. Imi bagasera ai mei in cap ca la ei la serviciu, cele mai respectate erau contabilele. Nu directorul, nu inginerii, contabilele dom’le. Eu, la vremea aia incantata de succesele mele la materia asta ciudata, am facut liceul economic si facultatea de management. Nu ma intelegeti gresit nu-mi pare rau, dar nici n-as bate toba prea mult pe asta acum. Dupa faculate m-am angajat intr-o firma cu patron neamt si-am invatat, 80% din ce stiu acum in business, de la el. Dupa doi ani omul pleca in Germania si ma lasa administrator la firma lui, cu libertate deplina de a hotari ce si cum. Dupa inca trei ani am decis ca am facut destul si e cazul sa o iau de la capat, cu alta firma, cu alti oameni. Am luat-o de la zero de trei ori. Am s-o mai fac o data si abia apoi ma voi concentra pe adevarata mea vocatie. Vreau sa ajut oameni. Vreau sa-i ajut, fara sa cersesc pentru ei. Vreau sa-i ajut cu propriile lor resurse pe care inca nu si le cunosc sau despre care au false pareri. Dar pana atunci mai am de parcus ceva traseu, pe drumul pe care mi l-am ales.