.jpg "soacra si nora")
Verile le petreceam cu precădere la bunici, la ţară. Bunica din partea tatălui, cu care îmi petreceam prin curte mare parte din zi, mi se plângea la un moment dat că nurorile ei (are trei băieţi) nu-i zice niciuna “mamă”. Îmi spunea că dragostea ei pentru cea care i s-ar adresa aşa, ar creşte într-o clipă şi ar face-o fericită. Că cea mai mare dorinţă a ei era asta şi că o doare când le vede cum tot evită sa o strige în vreun fel, doar ca să nu fie nevoite să-i spună “mamă”.
Acum eu, cu mintea mea de copil, mă gândeam că aş putea vorbi cu mama, să-i spun chestiile astea aflate de la bunica, şi să o fac pe ea nora favorită. Ce era aşa greu să spui un cuvânt (ca doar nu te doare gura), care l-ar putea face fericit pe celălalt?
Nu mai ştiu dacă i-am spus sau nu mamei atunci chestia asta, însă mie mi-a rămas în minte (m-a pregătit oarecum pentru ce va urma) şi atunci când a fost rândul meu să fiu noră, n-am avut nicio reţinere şi m-am adresat direct cu apelativul “mamă” când a trebuit să-mi strig soacra. Să va mai spun că-s nora ei preferată? (ok, sunt singura ei noră dar asta-i nerelevant 🙂 )