fără toane

Era intr-o vara demult. O fetita de 10-11 ani (eu) venea cu parintii de la bunici, dupa o vacanta petrecuta cu aer curat, multa verdeata si prieteni buni. Tatal fetitei are ideea de a se opri intr-un sat din drumul lor, pentru a merge in vizita la o matusa indepartata de-a lui, pe care n-o vazuse de multi ani. Asa se practica la tara. Cred ca-i valabil si pentru acum, sa mergi in vizita neanuntat, dupa ce n-ai mai dat pe acolo cativa ani buni.

 Am ajuns repede, la rudele necunoscute noua copiilor, care ne-au primit cu inima deschisa, ne-au pus pe masa ce aveau mai bun si ne-au cinstit cum se cuvine. Din vorba-n vorba, am aflat ca baiatul mai mic al matusii era fotograf la un ziar din Buzau. Cum baiatul era si el prezent acolo in ziua cu pricina, ne-a facut tuturor cateva poze cu un aparat care pe mine una m-a lasat cu gura cascata. Era un aparat care face poze alb/negru evident, dar era mare, negru si frumos. Parca avea si viata in el, asa am simtit eu atunci.  La cererea matusii a trebuit ca si tanarul fotograf sa se aseze la poza in grup si cum aparatul nu se putea pe vremea aia declansa singur, cineva trebuia sa faca poza.

De vrajita ce eram sa pun si eu mana pe aparatul ala, am sarit ca vreau eu sa apas pe buton si sa le fac o fotografie. Spre surprinderea mea, m-au lasat. A fost mai simplu decat m-am asteptat, am avut doar grija “sa-i prind pe toti”. Mi s-a parut extraordinar si am ramas cu aparatul ala in minte multa vreme.

Dupa vreo doua luni am primit acasa la Targoviste un plic cu cateva poze si o scrisoare. Pozele erau foarte frumosase, ba chiar eu, care nu-s fotogenica deloc, am iesit in pozele alea foarte bine (mi se parea chiar ca seman cu Pamela din Dallas 😀 ).  Insa nu pozele mi-au ramas mie in suflet si m-au incantat cel mai tare ci scrisoarea. Acolo matusa ii scria tatei, ca fiul ei developase pozele la ziar si le aratase colegilor poza in care aparea si el, spunandu-le ca a fost incadrata de un copil de 10 ani. Reactia colegilor a fost una de entuziasm, ziaristii spunand ca ii prevad copilului care a facut poza un viitor de succes in arta fotografica. 🙂

Copilul de atunci a crescut si desi i-a placut mereu fotografia, n-a avut niciodata un aparat bun si n-a gasit de cuviinta sa invete ceva despre fotografii pana acum. Cum e mai bine mai tarziu decat niciodata, aseara am intrat in posesia unui absolut minunat Nikon D3000 pe care in urmatorii doi ani, cred ca am sa invat sa- l folosesc. 😀

Ideea este ca nu cred ca cineva a mai avut direct un aparat DSLR,  fara sa stie ce-i ala focus, zoom (exagerez), sau ISO. Cum aparatul are si optiunea Auto, am sa-l sa-l folosesc deocamdata asa, facand poze  de compozitie frumoase si invatand cam ce trebuie corectat si unde vreau sa intervin, pe parcurs. Urati-mi succes! 😀