Citesc de doi ani bloguri şi mă uit la televizor de-o viaţă. Mai puţin în ultimul timp, e adevărat. Observ că ne place mult să vadem răul din jur, să-l disecăm şi să-l servim cititorilor sau telespectatorilor.
Am încercat să găsesc undeva în trecut originea acestei plăceri. Şi am găsit-o. Pe ea, data de început. Pentru mine a însemnat 22 decembrie 1989. Atunci am auzit pentru prima oară lucruri “de rău” spuse de cineva la televizor. După puţin timp au apărut ziarele şi au continuat să dezvăluie lucruri. Lucruri rele. Dupa mulţi ani, în care ne-au fost servite numai împliniri, numai realizări, auzeam pentru prima dată că se vorbea despre nereguli. Şi ne plăcea. Ne-a plăcut atât de tare, încât uitaţi-vă unde am ajuns. Nimic nu ne mai place. Suntem numai împotrivă. Orice ar încerca cineva să facă, nu va avea succes. Pesimismul a pus stăpânire pe noi şi nici măcar optimismul nu ne mai scapă. Ştiţi bancul cu pesimistul şi optimistul?
Discuţie între un optimist şi-un pesimist, pe timp de criză: