fără toane

Am o problemă. În fiecare zi lucrătoare, când sunt nevoită să duc copiii la şcoala şi apoi să semnez condica într-o întreprindere, gândesc aşa: “Lasă că vine weekend-ul şi scot eu atunci pârleala, de n-am să dormmm,  până pe la 11.00.”

Când vine sâmbăta, mă trezesc fără excepţie la 7,30. Şi duminica la fel.

Cazul de azi:

Mă uit la ceas,  7.30. Îmi vine să urlu. Nu o fac. Mă întorc pe partea cealaltă şi ţin ochii strânşi, vezi doamne, poate păcălesc somnul şi mai adorm un pic. Nu merge. Încerc altceva. Mă ghemuiec ca un copil în burta mamei şi mă gândesc la ceva frumos. Eee, parcă, parcă pornesc din nou spre lumea viselor, când pocneşte ceva. Ah, e uşa dormitorului, care nu ştiu de ce, se deschide ca sticla de şampanie, prin pocnet.  Tresar şi văd lângă mine un copil care cu o voce foarte suavă îmi spune “Mami, îmi aduci şi mie micul dejun la pat? Da’ nu acum, când te-oi trezi tu!” 😀

 Sunt de acord şi copilul pleacă. Dacă aş fi trează de-a binelea n-aş fi de acord cu micul dejun la pat, dar acum, ca să mai capăt un sfert de oră de linişte, zic da.

Mă ghemuiesc din nou ca un copil în burta mamei şi încerc să savurez  maxim momentul, când din senin şi fără să-l fi programat cineva, porneşte televizorul. Ştiu, e zona crepusculară la mine in casă.  Nu deschid ochii, întind mâna dupa telecomandă şi îl sting. Linişte…..

Nu mai vine nicio urmă de somn, deja în cap am programul pe ziua asta: mic dejun, curăţenie, gătit pentru 9 guri, cumpăraturi, dus copiii la ziua unei colege, inspectat mersul lucrărilor de construcţii, etc.

Mai bine mă hotarăsc să mă trezesc acum. O să  am mai mult timp şi poate mă lipesc de o ora de odihnă după amiază. Asta aşa, de încurajare, ca să nu-mi pară rău că n-am dormit nici azi până la 11. 😀