Ieri, a trecut pe strada noastră o ambulanță, cu semnalele în funcțiune, adică făcea un zgomot de răsuna cartierul. Când maşina de salvare a fost aproape în dreptul meu, am observat că șoferul și însoțitoarea sa se distrau maxim. Adică râdeau cu gura până la urechi de cine știe ce glumă bună auzită recent.
Oare prin câte trebuie să fi trecut oamenii aia, încât să nu se citească pe fața lor nicio urmă de îngrijorare, ba din contră, pentru cel la care mergeau (ambulanța alerga de-a binelea) și care probabil, avea nevoie urgentă de ajutor? Pentru ca mi-e greu să cred că aşa destinşi au fost făcuţi de mama natură.
Acum, e adevărat că și dacă s-ar fi dus plini de tristețe, nu cred că l-ar fi ajutat, cu ceva în plus, pe bietul om suferind care-i aştepta, dar mi s-a părut ușor deplasată starea de euforie în care erau cei doi.