Soniei ii plac foarte mult copiii. Cand era mai mica ii spusese bunica ca a fost adusa de barza. Intre timp s-a mai documentat, a mai vorbit cu mine, cu sora ei, cu alti adulti chiar, si a ajuns la concluzia ca ei, copiii, se nasc. Stie acum, aproape exact, cam cum sta treaba si cu o saptamana in urma si-a pus in gand sa aiba si ea un copil, intrucat eu nu mai vreau sa-i fac o fratioara pe care sa o plimbe cu caruciorul pe strada, asta fiind distractia suprema a unei surori de 10 ani.
Am uitat sa va spun ca are un babyborn (o papusa, pe care o hranesti si evident o schimbi) caruia ii cumpara pampers de la magazin. Doua pe zi. Numai ca acum e criza si nu prea mai face ea rost de bani pentru scutece prea usor, asa ca vrea un copil imaginar. Mi-a spus: “Mami, un copil imaginar e mult mai usor de crescut. Plange doar cand vreau eu si nu face pipi niciodata.”
In urma cu doua seri, vine Iulia plangand, ca sora ei nu o lasa sa doarma la ele in camera. Intreb: “De ce? ”