Cum va spuneam, acum doua saptamani am inceput sa petrec o parte din timp intr-o 
redactie de site de cultura urbana feminina. Am cunoscut fetele din redactie
si am scris articole la care v-am facut partasi. Pe site-ul despre care vorbesc, articolele nu trebuie sa fie scrise la modul general.
Revederea cu copii a fost asa cum ma si asteptam, emotionanta. 
Dupa trei zile de ploaie am ajuns pana la urma cu bine acasa.
Soferii romani nu se dezmint si conduc pe ploaie torentiala cu luminile stinse. Le faci semn si se enerveaza in loc sa se intrebe: “ce are mai nene asta din fata, de imi da flash-uri intruna? ” Am vazut nu unul ci peste 10 soferi care conduceau cu viteza avand luminile stinse si nu, nu aveau dacii cu blocul de lumini ars.
Cand am zis Doamne ajuta ca am ajuns cu bine acasa, am aflat vestea. Doi vecini tineri sot si sotie, plecasera la munte impreuna cu sora si cumnatul. Barbatii in fata, femeile in spate. La Tico. Pe soseaua umeda masina cu viteza a derapat si s-a izbit frontal cu un tir care venea pe contrasens. Barbatii au murit amandoi pe loc. Sora vecinei e in coma la spital si ea (vecina) abia si-a revenit, insa are multiple fracturi si leziuni interne.
Azi e vinerea cu pricina. Ma duc sa-mi vad parintii sa iau o gura de aer curat si cel mai important, sa-mi iau felele acasa de la bunici.
Au fost plecate o luna de zile. Este cea mai mare perioada in care au stat ele fara parinti si mai ales parintii fara ele. 😀
Imi zicea Iulia la un moment dat in perioada asta: “Mami daca ti-e dor de mine, vezi ca am o poza pe birou la mine in camera.” 🙂 Abia astepta sa le vad mai ales ca mama imi spune ca au crescut intr-o luna cat alti copii intr-un an….
Ne nastem ca sa devenim cineva. Suntem crescuti in spiritul asta, sau cel putin asta era tendinta in anii ‘80, cand eu eram copil.
“Ce vrei sa te faci cand vei fi mare, puisor?” era laitmotivul intalnirilor cu matusile si prietenii parintilor. Raspundeam invariabil “politista”. Aveam un spirit justitiar foarte dezvoltat, alimentat probabil de filmele chinezesti , gen “ Biciul fermecat” sau “Sora 13”. Am tinut-o asa pana l-am cunoscut pe Garcea. Locuia la doua blocuri de noi si avea un baiat in clasa cu mine. Copilul se amuza teribil pe spinarea tatalui si ne povestea tot felul de mascari in care era implicat batranul lui. Intr-o zi ne-a spus ca la o intrebare venita din partea copilului de genul “Tata, Berlin este capital Germaniei Federale sau Democrate?” omul i-ar fi raspuns degajat “Nu stiu tata, ca noi nu lucram cu nemtii”. Respectul pentru tagma militieneasca mi-a scazut proportional pe masura ce tot aflam astfel de povesti. Colegul meu nici nu banuia ca din vina lui m-am reorientat pentru o vreme spre medicina. Citeste mai departe
De cateva zile merg in fiecare seara la spitalul Obregia, unde am internat un unchi si o matusa. Sot si sotie. Poveste trista, nu detaliem.
Aseara am ajuns acolo in jur de opt si jumatate. In salonul in care sunt internati ai mei, mai sunt inca 4 oameni, mai tieneri sau mai batrani, fiecare cu probleme foarte grave.
Ce vreau sa va povestesc este legat de o doamna, sa zicem ca in jur de 50 de ani, care a trecut in urma cu 10 zile printr-o interventie chirurgicala destul de complicata la cap. Doamna este ingrijita zi si noapte de fata ei, care are grija nu numai de mama sa, ci de ceilalti bolnavi din salon care nu au insotitor permanent.
Cand eram copil imi imaginam ca mama mea e Samanta, stiti voi, vrajitoarea cu chip de gospodina dintr-un serial al vremii respective. Mi se parea ca prea le face si le stie ea pe toate. Am inteles mai tarziu cat de greu ii era si am apreciat-o si mai mult. Acum cred cu convingere ca ea era o mama cool a vremurilor sale.
Mama muncea, in vreme ce toate vecinele noastre stateau acasa. Cu timpul s-au angajat si celelalte insa a mea era mai cool ca facuse treaba asta inaintea lor. Astazi citeste mai departe
Dupa un weekend plin in care visam sa ma odihnesc
(am reusit doar in parte), m-am trezit azi mai obosita decat eram vineri seara. 😀
Am cunoscut in weekend niste oameni minunati. O sa va zic mai tarziu despre cine este vorba.
Dupa cateva saptamani in care a plouat aproape ca in zilele de toamna, sper sa avem acum parte de un weekend de vara autentica.
Am inceput frumos, cu soare si cafea, cu palarie de paie si apa.
Odata acceptat faptul ca nu ai talent, iti poti vedea linistit de treaba. Nimic nu te mai tine incorsetat, nimeni nu-ti cere sa faci cine stie ce performanta. Iti poti da frau liber imaginatiei si poti desena. Ca un copil, ca un adult, nu mai conteaza acum.
Mie imi da o senzatie extraordinara de liber. Ma pot gandi la ce vreau eu in timp ce colorez pe foaia alba, fara o tinta precisa, fara sa vizualizez dinainte rezultatul.
Asta te face sa vrei sa vezi ce iese. Stai in fata foii albe si te intrebi, oarecum va arata desenul acesta?
Niciodata n-am sa-mi mai las umbrela acasa.
Bine, asa ziceam si de telefon si inca mi se intampla. Mai rar ce-i drept pentru ca i-am dat tema lui tata. E treaba lui si e raspunderea lui also, sa aiba grija ca eu sa nu plec fara telefon. Daca uita sa-mi spuna si uit si eu sa-l iau, mi-l aduce. 😀 Da stiu am un tata extraordinar. E tata socru, by the way.
Pentru ca ieri m-a prins ploaia si cand am ajuns acasa ziceai ca am participat la un concurs de tricouri ude, de azi i-am dat in grija si problema cu umbrela. Sa vedem cum se va descurca. 😀
Asta inseamna ca am inteles faptul ca la memoria mea nu se mai poate face nici un upgrade, asa ca ii punem hard extern. Daca n-o sa fie unul de ajuns, mai adaugam nu-i problema ca folosim wireless si nu ne trebuie cabluri. Totul e sa fim suficient de apropiati. 😉