fără toane

Nu vorbesc de oamenii pe care ii vad azi la televizor. Eu ma refer la oamenii  care apareau la televizor, inainte  ca eu sa implinesc 5-6 ani. Ei locuiau dupa parerea mea, intre televizor si perete si intrau pe rand in cutia aia mare sa-si spuna replica. Ma gandeam uneori daca ei aveau ce sa manance, sau unde sa faca pipi, dar nu-mi bateam capul prea mult cu asta. Pana la urma era treaba lor.

Am vazut odata la circ, niste pitici iesind dintr-o cutie mica, mica si m-am gandit ca aia sigur lucreaza la radio. Cand bunica mea a aruncat un  radio din ala mare, Gloria parca se numea, l-am desfacut in bucati sa vedem cine era in el. Am gasit doare niste circuite si  ne-am zis ” Ah, au plecat deja!”

Mai tarziu, un var mai mare ne-a lamurit misterul “Nu sunt ba in televizor, vin pe fir.” Aoleu, pai daca in televizor ii mai bagam cum ii mai bagam, pe fir nu incapeau nicicum. Cum naiba sa incapa oamenii pe fir? Si unde mai pui ca vin din perete, ca firul e bagat in perete. 😀 Doamne, Dumnezeule! Apoi credeam ca astia care vin pe fir, au niste abilitati speciale cu care s-au nascut. Imi era intr-un fel ciuda pe ei. 🙂

Eram si convinsa ca actorii care mor in filme, mor de-a binelea. Imi era mila de ei si ma gandeam ca nu le spune nimeni inainte ca urmeaza sa moara, ca nu puteau sa fie asa prosti si de buna voie sa vina si sa faca asta. Cand ii vedeam ca apar din nou in alt film, eram complet bulversata si nu mai stiam ce sa cred.

Nu mai stiu exact cum au evoluat lucrurile si cum am ajuns sa inteleg pana la urma cum sta treaba cu oamenii din televizor, dar cert este ca in mintea mea de copil de 5 ani ei au ramas inca, niste eroi adevarati. 🙂