fără toane

Eram in vara anului 2004. Fusese o zi obisnuita de servicu, monotona chiar, pana sa-mi sune telefonul. Era mama. Cu o voce pe care nu ati dori sa primiti nici o veste, imi spune “Ninaa mama, s-a intamplat o nenorocire. Stai jos?” Eu stiind-o acasa cu copiii, va imaginati in ce stare eram cand i-am spus: “Zi mama, ce nenorocire, ce s-a intamplat?”
“S-au tuns fetele.”
Am izbucnit in ras. Ea: ” Nu rade mama, ca nu-i de ras. S-au tuns rau de tot. Doar cateva minute am lipsit din atelier si cand m-am intors, era randul Soniei sa fie clienta.” I-am zis sa se linisteasca, ca daca asta-i nenorocirea, nu-i mare lucru. O rezolvam cand vin eu acasa. Si m-am dus.
In fata portii mai multi copii se jucau ceva. Intre ei disting o fetita, careia parul in luneca frumos pana spre umeri si nu avea breton. Adica parul din fata (bretonul) era tuns din radacina. Copila, a carei fata nu o voi uita niciodata, era imbracata cu o rochita larga de vara, zambea larg spre mine si imi facea cu mana. Era Sonia.
Nu stiam daca trebuie sa rad sau sa plang pentru ca imi venea sa le fac pe amandoua. Sa plang pentru ca nu mai avea copilul par in fata si sa rad pentru ca era comica rau. Am coborat din masina si am intrebat de Iulia. Aaaa, ea nu a avut curaj sa iasa din casa. Imi spune copilul ” Mami, ea e tunsa mai urat ca mine” 😀
“Cum mai urat, ca nu se poate mai urat?” “Se poate mami, hai sa o vezi.”
Iulia statea in casa si era foarte suparata. Avea si de ce. Era tunsa scurt, scurt, si pe alocuri cheala. Din loc in loc. Mi s-au inmuiat picioarele cad am vazut-o. Era rau, rau. “Iulia, cine ti-a facut asta puiule?” “Sonia!!” “Si tu de ce ai stat sa te tunda asa de mult?” “Ea a zis ca iese bine la sfarsit si ca o sa fiu frumoasa.” E inutil sa va mai zic, ca ele profitasera de lipsa bunicii, luasera o foarfeca din atelier, se asezasera pe rand in fata oglinzii si se “coafasera”. Iulia nu a avut prea mult timp sa faca pe coafeza, pentru ca s-a intors mamaie, care mi-a spus ca era o bucurie pe ele, cand le-a gasit, ceva de speriat.
Eu i-am multumit lui Dumnezeu ca nu si-au scos ochii cu foarfeca si am incercat sa dreg stricaciunile, printr-o decizie matura.
Mergem la Ciufolici.
Cand am ajuns acolo, lumea se uita la ele ca la urs. Iulia mai timida se tinea aproape de mine, Sonia nu avea nici o retinere, era toata un zambet. 🙂
A venit coafeza le-a privit cu atentie si am crezut ca intelege ce are de facut. O pune pe Iulia pe scaun si ce face? Imi da sa ma uit intr-un catalog sa aleg ce tunsoare vreau sa-i faca copilului. Ma uit la ea usor siderata si ii spun “Stiti, in afara de cazul in care i-ati pune mese, sau i-ati face transplant de par (exista asta?), nu cred ca merge sa-i facem nimic din catalog” A da? Parca atunci aterizaze din luna. Probabil avea si ea problemele ei. In continuare si-a facut treaba exemplar, reusind sa transforme monstruletii la loc in copilasi. A mai recidivat la sfarsit, cand m-a intrebat daca vreau sa le fac poze. Daca m-ar fi intrebat la inceput mai intelegeam, dar asa.
Se inserase cand am multumit si am plecat spre casa, bucuroase ca s-a incheiat o alta zi obisnuita din viata noastra. 😀