fără toane

 

M-am horarat sa scriu aici, pe masura ce mi le amintesc, amintiri dragi pe care le-am trait sau pe care le-au trait cei de langa mine (le-am auzit povestite de atatea ori incat acum am impresia ca sunt si ale mele).

Prima care imi vine in minte este o intamplare petrecuta cu mult timp in urma.

Eram in clasa a IV a, si ma mutasem de curand intr-un cartier nou (nou pentru mine), la o scoala noua (idem), iar acum urma sa-mi fac prieteni noi.

Zis si facut.Cum in mintea mea atunci era clar faptul ca trebuia sa te dai mare ca sa

te faci repede remarcat, am intrat in vorba cu o fata de varsta mea cu care aflasem ca o sa fiu colega de clasa si la scoala, si i-am spus ca eu stiu sa merg pe bicicleta (in afara ca ma uitasem foarte atent cum merg altii pe bicicleta, eu personal nu incercasem niciodata). Apoi, ca sa o fac de ras, am intrebat-o daca ea stie sa mearga pe bicicleta.

Zice « nu, dar eu am bicicleta! » Mda, se dadea mare.

Mai departe nu mai stiu cum a decurs discutia, cert este ca a doua zi s-a prezentat impreuna cu tatal ei la mine la usa. Taica’su ma ruga sa o invat si pe ea sa mearga cu bicicleta, pentru ca vrea sa-i ia o bicicleta noua si ar vrea ca ea sa invete pe asta veche, pe care o are deja.

Nu stiam ce sa fac, sa ma bucur ca aveam ocazia in sfarsit sa incerc o bicicleta sau sa recunosc ca de fapt eu nu am mers in viata mea, si ca doar m-am laudat. Omul m-a scos din incurcatura «  Hai Nina te rog sa te ocupi tu ca eu nu am timp, sunt foarte ocupat! ». Aha deci o sa fim singure. « Ok, am zis, sa ma astepte cu bicicleta in spatele blocului, vin imediat ».

Si-am venit.

Bicicleta era intreaga, dar arata jalnic, era un Pegas portocaliu.

Eram doar noi doua (ce noroc). Atunci am hotarat ca e cazul sa renunt la jumatate din minciuna si sa spun ca eu stiu sa merg, dar nu stiu sa opresc (bine nici la curba nu-mi era clar cum o sa fac, dar merita sa risc si sa nu spun deocamdata nimic).

Am rugat-o pe Dana (asa o cheama pe fata) sa ma tina un pic de portbagaj pana imi tin eu singura echilibru si apoi sa-mi dea drumul. Ce sa spun, a fost minunat! Am reusit repede sa-mi tin echilibru si in timp ce ma gandeam cu groaza cum o sa opresc, ii strigam ei « vezi, asa se face, e simplu ». Am gasit si solutia pentru frana – bordura.

A mers, loveam cu roata in bordura si in acelasi timp saream jos de pe bicicleta. Gata era randul Danei. Nu intelegea ea prea bine de ce trebuie sa loveasca bordura dar i-am zis ca facem asa pana mai invata si ea, ca important este sa invete sa mearga drept (deocamdata nu luam curbe).

Totul a durat cca 3 ceasuri, timp in care faceam eu o tura, ea o tura (tura insemna pana la capatul blocului, oprit in bordura intors pe langa bicicleta pana la locul de plecare).

La un moment dat a aparut un baiat mai mare de la noi din bloc, in care mi-am vazut salvarea. L-am intrebat cum se pune frana si m-a luminat «  in loc sa pedalezi inainte, dai inapoi 🙂 ».

Bunnnnnnnn, asa de simplu, eram salvata. I-am zis Danei «  gata acum ca ai invatat sa mergi drept trebuie sa inveti sa pui frana » si i-am aratat cum sa faca . Mi-a iesit excelent.

Intre timp am devenit un pic experta, mai trebuia sa incerc sa iau si curba si gata, mersul pe bicicleta n-ar mai fi avut nici un secret pentru mine. Si pentru ca strada era foooarte larga, am luat la un moment dat si curba cu mare succes.

Numai ca Dana cand a facut prima tura in care trebuia sa puna frana corect a uitat cum se face si pentru ca avea deja experienta, a oprit tot in bordura. Pana aici a rezistat Pegasul si cand a lovit bordura i-a cazut roata.

A fost o tragedie. Am inceput sa plangem. Eram distruse. Atunci a venit tatal Danei. I-am aratat starea bicicletei dar nu s-a panicat. A zis « lasa ca o pun eu acum la loc » si asa a facut. A trebuit sa-i aratam ce-am invatat. N-a fost rau deloc.

Omul a fost multumit. De fapt cred ca a fost foarte multumit, pe seara a venit Dana la mine si mi-a adus un  « stilou chinezesc » din partea tatalui ei drept multumire ca i-am invatat fata sa mearga pe bicicleta. Le mai tineti minte? Orice copil isi dorea la vremea aia un stilou chinezesc. L-am pastrat ani de zile si n-o sa uit niciodata ca atunci cand am ivatat sa merg pe bicicleta am primit un stilou chinezesc 🙂