fără toane

Mă uit uneori în jurul meu, dar cel mai adesea mi se întâmplă asta când privesc vreo fotografie frumoasă, și-mi spun: ”sunt fericită”. Căutăm toată viața fericirea asta, deși ea e, de cele mai multe ori, foarte aproape de noi, avem nevoie numai de ochi ca s-o vedem și de un nas bun pentru a-i simți parfumul.

Pe la 7 ani eram fericită și eram sigură că mirosul de cozonac proaspăt scos din cuptor contribuie mult la senzația de bine pe care o simțeam. La 12 ani credeam că fericirea e o puternică mireasmă de iasomie care te face să plutești cu ochii deschiși gândind la colegul de bancă care îți scrie bilețele cu care nici măcar nu știi ce să faci. Ok, așa era pe vremea mea, acum poate că fetele știu.

La 18 ani nu-mi amintesc să mă fi gândit câtuși de puțin la fericire, poate și pentru că toate îmi mergeau din plin și aveam o viața de genul raiul pe pământ, deși încă mergeam la școală și nu aveam iPhone. Abia pe la 25 ani, m-am gândit din nou la el și mi-a fost clar că moscul sigur era prezent în aerul fericirii mele. Tot cam pe-atunci îmi venise ideea că ar exista două feluri de fericire, una pentru femei și alta pentru bărbați. Pentru că și unii și ceilalți voiau să se întâlnească, s-a inventat dragostea.

Pe la 30 ani fericirea lumea mi-a fost invadată de copii și nu credeam că ar putea exista fericire într-un loc fără copii. Mirosul ei plin de râsete și zbenguieli copilărești era unul de bujori. Dulce, delicios și mereu amețitor.

Câțiva ani mai târziu am găsit parfumul Paradise. Un parfum  relativ ieftin ce venea parcă să-mi dovedească, desi nu mai era nevoie, că fericirea nu costă bani mulți.  Era ăntr-o revistă prezentat cu o imagine de fundal exact așa cum ți-ai imagina paradisul zilelor noastre. Parfumul m-a făcut să mă gândesc la mirosul pe care l-ar avea grădina edenului pentru mine azi.  Nu mi-am pus imaginația la încercare, ci am dat ușor cu încheietura mâini pe pagina de catalog și el (mirosul) și-a făcut ușor loc în mintea mea și de acolo mi-a ajuns la inimă. O aromă combinată a tuturor mirosurilor fericirii ce-mi aminteau de paradis, la care se adăugase acum puțin piper roz ușor înțepător, mi-a gâdilat nările și m-a făcut să mă gândesc la momentele plăcute ale vieții mele, cu mare accent pe prezent și pe mireasma lui. Care-i una perfectă. Am rămas multă vreme învăluită de el și m-am bucurat nespus.

În sfârșit, după atâția ani, adevărata aromă a fericirii ajungea la mine. Evident, mi-am comandat parfumulsi de atunci nu numai că trăiesc fericită, dar uneori îi simt aroma pe pielea mea, ca să spun așa.

Povestea am scris-o pentru Clubul poveștii parumate, găzduit în fiecare duminică de Mirela. Tema de azi a fost propusă de Elly Weiss.