fără toane

Liniștea saloanelor albe era din când în când spartă de zgomotul mut al instrumentelor medicale și țipetele femeilor ce-și aducau pe lume pruncii. Rezerva în care stăteam era vis-a-vis de sala de nașteri, acolo unde mai curând decât aș fi crezut aveam să ajung.

Am lăsat cartea pe care o citeam pe noptieră (n-am mai terminat niciodată cartea aia, nici nu mai stiu cum se numea) și am vrut să cobor pentru a ucide becul. Atunci am simțit că mi-a venit sorocul și în loc să sting becul am alergat la asistente și le-am spus că nasc. Era vineri seara, exact atunci când mașinile scumpe se strâng toate la ieșirile din București.

Doctorul meu nu era în spital, dar aveam și eu și asistentele instrucțiuni clare de a-l chema indiferent de zi sau oră. S-au ocupat ele, în timp ce eu treceam prin toate stările de dinaintea venirii pe lume a celor mai scumpe fetițe din lume și prin neîncrederea că doctorul meu, de care depindam cu totul, poate era ocupat cu altceva atunci la început de weekend.

M-am relaxat un pic când o asitentă a venit și mi-a făcut niște injectii pe care mi le recomandase doctorul prin telefon și mi-a spus că ajunge și dumnealui cât poate de repede. Doar puțin. Durerile care veneau rar (mie mi se părea atunci că nu-i tocmai ok sa nu te doară), gemetele și țipetele celorlalte femei care încercau să nască și faptul că mie nu-mi venea nici să țip, nici să gem cu atât mai puțin să nasc, mă țineau într-o încordare pe care cu greu v-o pot descrie.

Parcă eram singură pe lume fără doctorul meu acolo, chiar dacă sotul meu venise și-l știam cu toată inima alături de mine pe holurile pe unde se plimba ca un leu în cușcă, eu mă uitam în continuare cu groază în jur. Și exact atunci când mă așteptam mai puțin, mi-am întors capul către ușă chiar atunci, îmbrăcat cu un halat alb cu garnitură verde, a intrat pe ușă doctorul Costea (da, îl cheama tot Costea). Zâmbea. Odată cu el în încăpere au intrat  și-au ajuns până la mine arome de violete impletite cu piper verde și ozon. Inima a început să-mi bată tare și m-am agățat de privirea blândă, de om trecut prin multe, a domnului doctor, așa cum se agață vrabiuța de creanga pe care-si face culcuș. S-a apropiat de mine și uitând și de lipsa contracțiilor și de frica ce pusese stăpânire pe mine, i-am sorbit cuvintele de încurajare pe care mi le adresa. M-a luat de mână, m-a privit în ochi și mi-a spus: Hai să le aducem sănătoase pe lume!

A zâmbit din nou și cu ochii de data asta și dacă vreo secundă el a avut emoții în noaptea aia, eu nu aveam să aflu niciodată, dar țin minte și azi cum camera mirosea toată ca un buchet buchet blând de iasomie și lavandă. Și mai știu ceva, că întotdeauna când voi mirosi 1881 Amber, îmi voi aminti de seara aia, când la distanță de 4 minute una de alta au venit pe lume două fetițe frumoase și sănatoase.

Și da, l-am întrebat câteva săptămâni mai târziu ce parfum folosise în seara cea mare. A zâmbit și mi-a spus că-i același parfum pe care-l folosește de ani buni. Nu-l remarcasem niciodată până în noaptea de 2 octombrie 1999.

Povestea am scris-o pentru Clubul poveștii parumate, găzduit în fiecare duminică de Mirela. Au mai scris Silving (poezie), Vienela, Diana, Pandhoraa, Mala, Sara, Carmen, lili3d, gandvis și elly weiss.